CA UN NOU ORFEU

                   In  memoriam  Leonida  Lari

În carne şi oase

        nu te voi mai întalni.

Numai în duh ne vom ruga - mpreună.

Tu de dincolo -

iar eu de-aici,

vom comunica cum ne e

       la-ndemână.

Acum eşti suflet cu-nveliş de foc

cum ţi se-arătau în viziuni

mai înainte

şi-ţi vorbeau, tu- nouă,

               ca un ventriloc,

predicai din cer solii,

           fierbinte.

Şi te-amestecai cu cer şi sfere

printre spaţii desfăcute perindând.

Spiritul dantesc te conducea

                   în ele,

ca să nu te temi

de lumea cealaltă, în ea, intrând.

Pe scara dobândită din copilărie

ce-ţi creştea aripi când

              te-nălţa,

dinlăuntru calea spre Ierarhie

atent, intuitiv pe trepte

te-ndruma.

Cu ochi prevăzător subtil de har,

sus, pătrundeai dimensiuni divine.

Periculos de sclipitoare,

                 te înfiorau,

dar şi-o  mângâiere

         de la Domnul, plină.

Ce parcă te prindea, copilă, de mânuţă

să urci de zor,

să nu te-mpiedici,

să nu cazi.

Aşa, cu Dumnezeu, mână de mână,

te-ntrecuse-i pe tine însăţi

                în curaj.

Atâtea orizonturi se-mpleteau deschise

cu Voia archică să vrei să le cunoşti,

dintâi pe muntele menirilor-

                 premize,

apoi pană-n adâncimi de groază

               a sufletelor - monştri.

Care demoni, multă caznă ţi-au pricinuit

venind să te întoarcă,

să li te închini.

Polemizînd ca şi Mefisto

         cu Faust ispitit

să- şi vândă sufletul eliberat de chin.

Că este rost să cauţi

şi să te ridici,

totodată să te sfarmi în umilinţă.

Ros de patimi şi de dor de faimă,

pici.

Decât Mărire şi Putere,

ai invocat clemenţă.

Şi-ai ales pe veci

          slujirea creatoare,

Spada şi Lira - în aceeaşi mână,

luptau cu demoni care mai de care.

Ca un nou Orfeu cu incantaţii,

           Iadul, fermecându-l.

             16 decembrie 2011,

                     Bucureşti