Nikolay Gutsu: martie 2012

SACRIFICIUL LUI MIHAI BEŢIANU

Mihai Beţianu, în primăvara aceasta, ar fi împlinit 77 de ani, dacă la 22 iulie 2010 nu ar fi trecut în lumea celor drepti. Aş îndrăzni să zic, pentru un om, un artist cum a fost el, că şi în lumea noastră zbuciumată şi controversată, a fost în principiu un om drept, un suflet care nu îşi găsea rostul în nimicuri, ci cu exclusivitate consacrat creaţiei, fascinat de frumos până la sacrificiu şi fanatism. Femeile, familia, prietenii, societatea, pentru personalitatea dăruită care era, prezentau nu mai mult decât un peisaj de fond, în preaplinul vieţii plasându-şi activitatea de fiecare zi, iubirea unică, spectaculoasă - creaţia care îşi bifurca reprezentările, având o singură tulpină - trunchiul temerar sau spiritul său viguros unde mocnea seva jăratecului încins de scânteia geniului şi care susţinea în permanenţă rugul aprins pentru pictură şi poezie. În acest sens, Mihai Beţianu nu este un tip obişnuit cu un CV stereotip: s-a născut, a învăţat la colegiu, apoi facultatea, armata, expoziţii, tabere de creaţie, membru, premii, titluri şi aşa mai departe. Pentru artişti carismatici ca el şi biografia reprezintă un destin cu totul ieşit din comun. Incontestabil, Beţianu nu este o figură tradiţională. El survine ca un vulcan din care ţâşneşte lava brută. Ne surprinde cu un caracter pe cât de sensibil, pe atât de brutal într-o corelaţie, s-ar părea, imposibilă. Pe cât de nefinisat pe atât de dotat. Dar nu şcolit, cu toate că putea să înşiruiască unde şi câte cursuri a avut să termine, asta-i Legenda, pentru că societatea cere ca un om respectabil să întruchipeze schema standart în ascensiunea propriei cariere. De vreme ce el reprezenta exact antipodul - un răzvrătit care a apărut nu se ştie cum şi de unde, s-a aruncat în mediul artistic şi corespundea acestui anturaj retrogradant “ca nuca de perete”, mai având şi aere de boemă veritabilă. Era, după părerea mea, imposibil să se încadreze undeva, împreună cu cineva, întrucât el “zgârâia”, era “cu greutate” şi apăsa, deranja, începând de la fizionomia lui originală cu un păr negru ca tăciunele, înfoiat pe cap şi lăsat să cadă în lungi cârlionţi ce păreau nişte cosiţe pe umeri. Avea sprâncene bogate, barbă şi mustăţi stufoase. Peste ani, când sprâncenele au început să se acopere cu fire cărunte, le vopsea mai mari cu creionul de cărbune. Aşa mergea în vizite şi la recepţii, pe unde era din când în când invitat. În orice caz, aşa l-a cunoscut lumea la Moscova - ca de pe o altă planetă. Într-adevăr, Mihai îşi formase planeta lui asemenea Micului Prinţ al lui Exupery. Producător de “Teatru al unui singur actor”, în albia sa era artistul total - cel ce picta, scria, înscena şi recita, iar fiecare dintre noi, prieteni şi cunoscuţi, aveam funcţia de public sau de multe ori, de personaje vii pentru spectacolele lui picturale. Era de statură nu mult peste medie, bărbat făcut, cu bicepşi bombaţi, pentru că toată viaţa, în fiecare dimineaţă, s-a ocupat cu exerciţii fizice. La picioarele “şevaletului”, puţin sub masa pe care se situau pensulele, tuburile de vopsea şi paleta, toate într-o ordine impecabilă, aceasta în general îl marca în mod deosebit, puteau fi observate 2 haltere, una medie şi alta mai mare, cu care se antrena zilnic. Purta pe cap permanent un cozoroc cu cureluşă în jurul capului. Cureluşa îi aduna smocurile iar cozorocul îi ferea ochii în umbră ca să vadă liber, fără a-şi încorda privirea sub strălucirea directă a luminii. Mai purta şi o bască chipeşă bufantă pe vreme rece care, când îl vedeai, instantaneu te ducea cu gândul la o vreme cu secole în urmă, la Rembrandt, Bosch, poate şi mai adânc în istoria medievală, profesional neavând nimic comun nici cu unul, nici cu altul, totodata fiind ,Cineva din toate timpurile si pentru toate timpurile. Avea un talent şi o plăcere de a improviza şi a se erija ca să producă impresie şi să surprindă. Avea nevoie să atragă atenţia deoarece asta îi lipsea. La o recepţie la Ambasada Română de la Moscova, a venit în turban şi vestimentaţie indiană din cap până în picioare. În acea perioadă ştiu că picta o indiancă. Întotdeauna am admirat, la oameni de felul lui, dârzenia, încrederea aproape exagerată: puternici şi în acelaşi timp naivi până la infantilism. Tocmai de aceea l-am comparat cu “Micul Prinţ”: căci Beţianu, deşi a crescut şi s-a maturizat, cu sufletul a rămas un copil, iar pictura şi miile de sonete pe care le-a scris, poartă amprenta unei mâini naive dar nu tremurânde, ci dimpotrivă, fermă, neînduplecată, de nebiruit. Şi Van Gogh a fost un autodidact, la vremea lui fiind considerat amator. Şi Beţianu, în sfânta lui naivitate, nu se vedea pe sine decât în rând cu Leonardo da Vinci şi cu Shakespeare. Prietenul meu Andrei Mudrea, acuzat că se vrea neapărat un mare artist, a răspuns: e un lucru firesc pentru artişti să vrea să ajungă faimoşi, altfel spus “e rău soldatul care nu visează să devină general”. Aşa şi Beţianu, nu recunoştea decât nume mari şi se supăra că, în arta universală, îl aşezam în nişa care i se potrivea. Concret, îl comparam cu Pirosmani, stil în care au creat nu numai georgianul Nico Pirosmanişvili, ci şi francezul Henry Russo, rusul Efim Cestneakov şi mai nou, un artist a cărui expoziţie personală are loc chiar acum la Muzeul de Artă Occidentală din Moscova. O functionară a Muzeului, critic de artă, i-a colecţionat tablourile de-alungul anilor. Pavel Leonov, căci despre el este vorba, locuia într-un colţ uitat de lume, în Rusia, unde, câteva zeci sau sute de ruble, într-o vreme de dupa 90 încoace pentru o lucrare, îi dadeau şansa să creeze să supravieţuiască. Picta, închipuindu-şi un Rai Sovietic rusesc idealizat. A murit de curând, la sfârşitul lunii martie, după deschiderea expoziţiei. Avea în jur de 90 de ani. Efim Cestneakov a fost descoperit şi el în anii 80, în regiunea Costroma, a trăit şi a lucrat de la începutul sec.XX până în 1961. Picta o societate imaginară a Erei de Aur în care există numai copiii, un Rai al copiilor.Toata creaţia lui e consacrată chipului inocent al copilului. A murit în singurătate şi necunoscut de nimeni. Tablourile au fost găsite prin casele ţăranilor din cătunul unde a locuit, prin poduri, aruncate la vechituri. S-a restaurat tot ce s-a putut iar lucrarile expuse, mari şi mici, portrete şi compoziţii le-am văzut şi eu. Sava Iamşcikov,critic de artă şi restaurator de excepţie care s-a ocupat în mod special de acest autor a organizat o expoziţie itinerantă prin toată Europa. De ce ar trebui să se cerceteze şi să se descopere artişti fără şcoală, amatori, să-i cunoască lumea? Pentru că tot ceea ce are un preţ, are şi un loc în ierarhia valorilor. Sunt cioburi care seamănă cu pietrele scumpe, dar sunt chiar şi pietre nestemate pe care le poţi lua drept cioburi. Aşa e Mihai Beţianu, poate mai bun decât cei pe care i-am descris şi enumerat aici.

Mihai Beţianu s-a născut pe 4 aprilie 1934 în comuna Drepcăuţi r-nul Briceni într-o familie numeroasă, de 14 copii, din care au supravieţuit doar 6. Tatăl său lucra la căile ferate din Cernăuţi, deşi familia se considera dintre cele înstărite, cu pământ mult. Pe când avea 4-5 ani alerga cu droaia de copii jucându-se prin sat. Casa lor era situată lângă şleah, acolo se făcea târg cu alai mare de oameni şi căruţe. Întru-n timp în satul lor poposise o tabără de ţigani cu mulţi puradei cu care se împrietenise şi-şi petrecea zile şi nopţi în şir cu ei. Şi aşa de mult îl plăcuse pe el şatra asta încât într-o bună zi a venit Bulibaşa acasă la mama lui Mihăiţă să-l ceară de suflet, să-l cedeze ţiganilor, fiindcă şi-aşa are destui iar ăsta mai micuţ şi bicisnic oricum nu are să o ducă mult, aşa îl văzuse el de slăbuţ. Vorbele acestea au tulburat-o mult pe femeie care în ziua aceea cocea pâine în cuptor. Ţiganul a cerut şi nişte pâine caldă din tava. I-a dat pâine, i-a pus în traistă şi alte merinde şi l-a trimis cu Dumnezeu. Dar Bulibaşa nu s-a lăsat, i-a propus şi bani iar în cele din urmă dacă a văzut că nu iese nimic, s-a hotărât să dea ultima lovitură: să-i spună ceea ce are de pătimit băiatul în viitor. Răbdător, a scos un ghioc, a suflat în el, a şoptit ceva acolo şi i-a spus că Mihai are de trecut în viaţă 3 Vârdale (adică dârvale) şi că năpaste foarte mari şi încercări grele o să dea peste el, că o să fie dus foarte departe şi că nu o să-l mai vadă mult timp. Înspăimântată de-a binelea femeia nu s-a lăsat totuşi intimidată şi l-a alungat ca pe un antichrist. La scurt timp după această întâmplare au şi venit ruşii sovietici. Ca să arate cât de bine le va fi cu Noua Putere, le-au propus oamenilor să-şi trimită copiii la tratament şi odihnă într-un sanatoriu din Odesa. Aşa a ajuns Mihai cu sora lui Olga, ea fiind cu un an mai mare decât el, în luna mai 1941 la Odesa, pe malul mării. În iunie însa nemţii au dezlănţuit războiul şi s-au năpustit cu bombardamente asupra Odesei. Sanatoriul a fost evacuat în Ţinutul Altai, Barnaul, satul Bolşie Kazarmy. Mulţi copii au murit pe drum, Mihăiţă şi surioara lui au supravieţuit şi au rămas acolo până a trecut războiul şi până i-a găsit tatăl lor, în 1946. Foarte emoţionantă, mi-a descris Mihai Beţianu, această scenă a întâlnirii cu tatăl lui la casa de copii din Altai. Plecase de-acasă la vârsta de 6 ani, la revederea cu tatăl avea deja 11, era un flăcăoan - nici el nu şi-a recunoscut părintele din prima. Pauza aceasta de care are nevoie memoria, cu lacrimi în ochi , pentru a se recunoaşte după anumite trăsături pe care le ţin minte doar cei de un sânge. Această încordare disperată ce împunge inima şi izbăveşte sufletul de aşteptări nesfârşite la poarta casei de copii orfani,sunt consecinţele unor împrejurări vitrege, calvaruri terifiante ale vremii de care nu erau vinovaţi oamenii simpli şi cuminţi.

Se împlinise proorocirea ţiganului din Prima Vârdală - 5 ani de fragedă copilarie la casa de copii, aproape pe altă lume, în Altai. Un scenariu demn de un film în mai multe episoade şi dacă mi-l închipui în desfăşurarea aventurii întregi cu amănunte lipsă ale istorisirii, fapt ce permite o liberă interpretare şi generalizare a trăirii micuţului personaj, pe fondul documentar real atît de mediatizat al anilor din al Doilea Război Mondial.

Aproape înfiorător de tristă, dacă n-ar fi chiar o poveste de groază.Pentru părinţi, ei, practic erau ca şi pierduţi sau ucişi în bombardamentele din Odesa. Câte mii de kilometri îi despărţeau fără să ştie nimic unii de alţii atîta amar de ani. Ce bunăvestire ar fi putut acoperi hăul din sufletul lor, doar încheierea războiului, a cărui capăt nu se vedea. Dar cum speranţa moare ultima sau nu moare deloc, a venit şi sorocul multaşteptat, prielnic pentru a fi căutaţi. A durat doi ani până au fost găsiţi. Şi au mai trecut nici trei de copilarie senină, până în 1949 după care toată familia a fost ridicată şi dusă în Siberia, pentru că erau gospodari, buni de lucru. Unii dintre fraţi au fugit şi s-au împrăştiat înainte să-i urce soldaţii în masină, strecurându-se ulterior în Romania, alţii, printre ei şi Mihai, s-au pitit lângă părinţi şi au fost duşi în regiunea Kurgan, unde au stat ca toată lumea, până în1957, când li s-a permis eliberarea, de regulă, cu condiţia să nu se întoarcă la locurile de bastină. Unii au reuşit să revină acasă, acolo de unde au fost luati, drept că foarte greu, alţii în regiuni mai apropiate, în Ucraina.Tatăl său a rămas în pământul Siberiei, iar mama , cu cine mai era pe lângă ea, s-a întors în cele din urmă acasă. Mihai Beţianu a colindat toată Rusia în lung şi în lat lucrând ba la tăiat pădure, ba lemnar, ba lăcătuş, orice se putea şi se nimerea, dar oriunde s-ar fi aflat, picta, şi in Siberia, şi în regiunea Sverdlovsk, şi în Rostov pe Don, şi în Alma- Ata. În Rostov s-a căsătorit cu o rusoaică, Svetlana, care era studentă şi avea să devină profesoară de limba engleză. După ce a terminat studiile a primit repartiţie la Alma-Ata unde a plecat şi Mihai. Anume aici a avut primele publicaţii de poezie. Dar încă pe când se afla la Rostov pe Don, la vârsta de 27 de ani, captivat de pictură şi poezie ştia, era deja ferm pătruns de ideea că arta este destinul său, vocaţia sa. La Alma-Ata tot timpul liber îl consacra studiului desenului şi picturii la “Izostudia” cu profesorii Ivan Stadniuk şi Abram Cerkasky.Toată munca grea pentru o bucată de pâine, salahoriile şi căutările sale, inclusiv revelaţia provocatoare prin care l-a străpuns, dorinţa ardentă de a însuşi şi a se afirma pe un traseu, pe cât de anevoios pe atât de promiţător şi inundat de lumină magnifică; deci din 1949 şi pană la întoarcerea sa din nou în Moldova, la Chişinău în 1967, într-un efort de a naşte şi a creşte în sine artistul, viaţa decurge marcată sub semnul Vârdalei a Doua.

Mare vâlvă a provocat Mihai Beţianu la Chişinău ieşind cu creaţia sa din anonimat. A insistat să-şi prezinte lucrările ca să fie apreciat şi primit în calitate de membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Foarte greu, doar prin intervenţia Ministrului Culturii de atunci, Leonid Kuliuk, i s-a permis să deschidă în 1968 o expoziţie personală şi doar pentru 3 zile la sediul UAP de pe str.Kiev 115. Lumea noastră, oamenii de cultură, rupeau uşile de curiozitate, ca în cele din urma să-i arate cu degetul spre uşă. Unii tacit, altii verbal, l-au îndemnat deschis să plece cât mai curând din

Moldova

, să-şi caute norocul în altă parte. Beţianu, deşi nu era uşor de înfrânt, nu avea cum să răzbată în conjunctura când era aparent tolerat, să rămână în postura de “ceva curios”, în acelaşi timp nefiind deloc luat “în serios”. Adevărul este că nici artiştii de pe loc care stăteau bine cu şcoala şi cu stilul “realismului socialist”nu puteau lua cu asalt ca să intre din prima cu brio în UAP. Intrarea în Uniunea Artiştilor Plastici era mai ceva ca intrarea în Partidul Comunist. Sunt sigur, Beţianu însemna pentru cei de la Cârma Artei de atunci, nici mai mult, nici mai puţin decât o blasfemie, o hulă la adresa pudicului “realism socialist”. Or, el avea nevoie acută de susţinere profesională şi nu mai puţin, de susţinere materială. Avea nevoie elementară, ca orice pictor, de un atelier. Şi dacă în Uniune nu a fost acceptat, în schimb problema atelierului a fost rezolvată relativ uşor prin Administraţia blocurilor,(Jek), cum era pe atunci, i s-a oferit un spaţiu la subsol în Adăpostul antiaerian, fără geamuri şi cu uşi blindate. Acolo, din când în când, se spărgea canalizarea şi lucrările lui pluteau într-un sos de rahat. Nu exagerez deloc, mărturisesc despre ceva real care s-a întâmplat cu bietul Beţianu: era nevoit să cureţe, să-şi spele operele cu peria şi detergent, apoi să le usuce afară pe trotuar. Dar tot în acea “bomboubejisce” de pe str. Armenească l-a vizitat poetul rus Evtuşenko şi nu mai puţin cunoscutul sculptor moscovit,Ţigal, eveniment însemnat pentru pictorul nostru. Deci, nu e rău fară bine.Ca să-şi întreţină familia şi să aibă cu ce-şi cumpăra pânze, vopsele şi pensule, se angajează în 1971 ca pictor decorator la Moldtorgreklama. Acolo i s-a încredinţat un decor artistic pentru restaurantul “Casa Mare”. Restaurantul avea beci cu butoaie, cu Cramă şi o sală mare unde Mihai Beţianu a pornit pe un perete o pictură enormă de şapte metri lungime şi trei metri şi jumătate înălţime. Compoziţia reprezenta plaiul Moldovei cu păduri, cu lanuri de vii încărcate de struguri, cu vânători, cu ape şi cu bărci, lebede şi căprioare, şi nuduri la scăldat. Totul în tablou se amesteca într-o feerie idilică a echilibrului dintre om şi natură. Când a venit comisia de la Comitetul executiv, i s-a recomandat măcar să îmbrace femeile goale. Dar el n-a făcut decât să acopere cu două frunzuliţe sfârcurile îmbujorate. A urmat şi a doua comisie, şi a treia, până au hotarat să i-a măsuri cu Beţianu: au dat ordin să se radă cu sapele peretele cu tencuială cu tot. Dar e uşor a dărâma, mai greu e să construieşti. Nu e chiar identică întamplarea, cu cea a lui Leonardo da Vinci, pe care l-a costat propriul său experiment: din cauza combinaţiilor nereuşite ale componentelor grundului, precum şi pigmentului+ulei+ceară pictura capodoperei de dimensiuni momumentale, aproape terminată, “Bătălia de la Anghiari” s-a topit şi s-a scurs şiroind în jos. Sigur, cât priveşte cazul lui Beţianu, nu iau în consideraţie nici stilul, nici nivelul măiestriei, deoarece nu se pot compara, decât având în vedere o asociere de situaţii care parcă ar sta faţă-n-faţă. Vorbim de un fapt în sine, ca incident de epocă totalitară unde prevala ideologia, nu omenia, unde spaţiul vital era abuzat de pancarde şi lozinci propagandistice roşii. Cum să poată tolera această epocă idila umanizată a lui Beţianu ,nu avea cum, trebuia rasă cu sapa şi stârpit din rădăcini orice nu e compatibil cu gustul comun. Aşa e mai usor de guvernat, or, când lumea e diferită e mai complicat, trebuie să fii cultivat, să întelegi lucrurile variat, să accepţi ceea ce place altcuiva, să doreşti ca fiecare să fie cum poate şi cum îi este dat. Mihai Beţianu n-a reuşit să fie în viaţă după calapodul comun. El, în general, vedea lucrurile prin prisma poetizată şi cu o bucurie a vieţii necunoscute multora pe această lume, unde totul se apreciază aproape cu exclusivitate prin unghiul utiltarismului materialist. Era conştient de multe, inclusiv de faptul că este Beţianu - Unul, ca nimeni altul. Când zic asta, mă gândesc la istoria cu Grigory Potoţky care i-a sculptat portretul de mărimea unui cap şi jumătate, moment dezvăluit în documentarul “Mihai Beţianu” realizat în 1991 de către artistul plastic şi regizorul Igor Isac. Beţianu apare într-o secvenţă cu bustul în braţe pe care îl poartă de colo-colo. Niciodată nu i-a convenit, nu s-a plăcut pe sine în acest portret. Poate din cauza că nasul în sculptură s-a adeverit a fi mai scurt cu doi milimetri decât în natură. Deci, s-ar putea spune că “bustul nu era de nasul lui”. Într-o bună zi, a luat sculptura şi a pornit cu ea la gunoi, dar fiind prea grea nu a putut-o căra decât până la

uşă

. Din păcate, la a doua încercare a aruncat-o. Ce e foarte grav, că Potoţky nu mai păstrase o variantă. Pot să gândesc că portretul era prea prozaic, iar Beţianu - idealist irecuperabil - nu l-a putut suporta. Într-un cuvânt, nu s-a recunoscut pe sine în portretul sau. Posibil că el se ştia pe sine altfel, având în vedere că sufletul omului pe parcurs evoluiază diferit de chipul cu metamorfozele sale exterioare, cine ştie. Varianta cu “alter ego-ul” lui Beţianu dăltuit de Potoţky n-a mers. Cel ce nu era din lumea grosieră nu l-a acceptat pe cel care era din lumea aceasta. Căci oricât ar fi în colaborare, până la urmă sufletul tot abandonează trupul ca pe ceva ce nu mai corespunde cu ceea ce este omul în sine cu adevarat, liber, schimbat la faţă, o transfigurare reală dar care rămane taina nevăzută, care abia dacă transpare, abia dacă o sesizezi printre cicatrici, zbârcituri şi cărunteţe.Tocmai de aceea consider faptul de a fi aruncat portretul - un gest simbolic care contează când e vorba de lupta înversunată a omului cu sine, care are loc in inima lui în mod invizibil, dar se exprimă prin anumite gesturi-cheie.

Ne-am cunoscut, aş zice,in două rânduri:odată la Chişinau, mai apoi, cu o pauză de vre-o 4-5 ani,la Moscova. Era primăvara anului 1973, pictam lucrarea de Diplomă, sfarşitul anului lV, la Colegiul de Arte Plastice “Ilia Repin”. Impreună cu Andrei Mudrea vizitasem Salonul de primăvară din Sobor şi ne-am aşezat pe o bancă afară chiar în faţa scărilor de la intrarea principală discutând despre lucrările care ne-au plăcut sau nu. Direct spre noi venea, ieşind de la expoziţia din Sobor, Mihai Beţianu. S-a apropiat şi ne-a întrebat dacă suntem pictori şi dacă am văzut expoziţia. Ne-a uluit felul în care arăta, modul cum s-a prezentat şi în general, omul special care stătea în faţa noastră. Nu-l mai văzusem, nici nu mai auzisem de el până atunci. Era pentru prima dată când l-am cunoscut dar ne-a introdus imediat în lumea lui, unde i se arătau căprioare sărind peste stânci, peisaje pitoreşti, personaje monumentale prelucrate din eposul naţional.

Ne-a recitat poezii în română şi rusă, în care se exprima mai uşor, aproape toata viaţa fiind aruncat de valuri

în largul limbii imperiale. Cât de curând i-am şi făcut o vizită la Durleşti unde stătea cu chirie într-o jumătate de casă ţărănească, o cameră mare unde erau adunate, întoarse cu faţa la perete, lucrări mici şi mari şi un mic dormitor. Locuia acolo împreună cu soţia şi copilul. Svetlana, femeie drăguţă şi amabilă, ne-a servit cu ce aveau din marea sărăcie pe care o suportau împreună. Am pus pe masă şi noi câte un pahar de vin iar Mihai a început să scoată, una câte una, lucrările şi să ni le prezinte nouă, curiosi sau, mai degrabă, buimăciţi de universul cu totul nonsocialist care se prăbuşea peste noi. Era altceva, tablourile emanau o energie zdrobitoare care te copleşea, chiar dacă pe noi ne deranja, în acelasi timp, felul ciudat de a combina culorile, de a utiliza complementarele în corelaţii de nuanţe, la prima vedere antagoniste, compoziţia portretistică şi cea figurativă formată într-o erupţie intuitivă în care se citea absenţa unei pregătiri temeinice speciale pe care o aveam şi spre care ţinteam în continuare. Cu toate astea Mihai Beţianu ne-a cucerit prin dorinţa şi voinţa sa colosală. Practic, din ziua aceea l-am admirat,dealtfel nu numai noi, ci şi alţii dinaintea noastră - maeştri faimoşi ca Mihai Grecu, Igor Vieru, Emil Loteanu, Glebus Sainciuc şi alţii cărora le pictase portretele. Are o galerie întreagă de portrete ale contemporanilor săi celebri din Moldova dar şi din Rusia. A pictat şi interesante nuduri în mărime naturală, printre care îmi amintesc foarte bine două cu totul deosebite “Nudul de Celeabinsk” şi Primadona Operei moldoveneşti, întinsă lângă un izvor cu o privighetoare în mână. Mai târziu, le-am contemplat nu odată, aflându-mă deja la Moscova.

Mihai Beţianu a mai încercat a doua oară să intre în Uniunea Pictorilor iar noi l-am ajutat să-şi care lucrările la Muzeul National, în sediul de pe Ştefan cel Mare unde trebuia să-şi prezinte pânzele în faţa comisiei de primire.Era şi de aşteptat ca după discuţii grele în contradictoriu să se voteze unanim împotrivă. Lucrul acesta se întampla pe vremea când la conducerea UAP se afla Ilia Bogdesko, grafician strălucit dar care niciodata n-ar fi îngăduit ca un asemenea tip ca Beţianu să ajungă în mijlocul Artei sovietice socialiste moldoveneşti. Îşi rupeau gâtul între ei, darămite să accepte un “bomj” venit din Siberia. În asemenea momente, cănd părea doborât de cruntele lovituri în diafragmă, încât i se bloca respiraţia, de fiecare dată îşi amintea de persoana misterioasă care l-a oprit din mers, odata-ca-niciodată, la Rostov pe Don, şi i-a prezis o viaţă plină de succes în creaţie care se va încununa cu o faimă mare de pictor recunoscut şi popular. Despre acest eveniment însemnat - întâlnire mistică, mi-a vorbit şi mie de mai multe ori pentru că el chiar credea şi asta îl făcea să se ridice şi să se refacă din nou şi din nou, aburcând ca Sisif acelaşi munte a muncii sale în artă. Mă tem, însă, că el nu a inţeles până la urmă ce avusese în vedere omul acela. În anumite etape a avut parte de prezicători din care se compune propriu zis “mitul Beţianu”, ca, de altfel, şi mulţi alţi oameni de excepţie care au avut o misiune de îndeplinit. Sunt convins că viaţa operelor lui Beţianu abia de aci încolo îi vor lansa faima, aşa cum seminţa numai după ce moare, dă roada. Şi oamenilor li se recunosc meritele, mai degrabă dupa ce au murit. Plângem şi preţuim ceea ce deja am pierdut. La aceasta mă gândesc şi sper că proorocirea - “Legenda-Beţianu”, abia se lansează, prin mine şi prin alţii care nu vor vrea să îl pierdem, el făcând parte, aşa cum este, din Egregorul epocii şi culturii poporului nostru simplu şi frumos. În orice caz, cât s-a aflat la Chisinau, printre semenii de acelaşi sânge, (având în vedere că atunci Cultura nu era condusă de semenii noştri), toate demersurile lui şi eforturile de a se integra, după ce s-a întors din exil, au eşuat. Se afla din nou, a câta oară, la răscruce de drumuri. Eu am fost recrutat în armată. Andrei Mudrea, auzind că eu plec iar el nu fusese încă convocat, s-a dus singur, de bună voie şi nesilit de nimeni, la Comisariatul Militar şi i-a convins pe cei de acolo să-l recruteze imediat şi pe el în armată. Nu mai cunosc un asemenea caz prntre artişti în general. Pe mine m-au dus în Baku, pe Mudrea, în regiunea Vorosilovograd. Abia peste doi ani, întors la Chişinău, am aflat că Beţianu s-a transferat la Moscova. Venisem din armată cu aceeaşi nazuinţă, că trebue să-mi urmez studiile şi să expun împreună cu artiştii neoficiali, despre care citisem în “Komsomolskaya Pravda”, într-o recenzie critică, negativă şi agresivă că se afirmau în perioada aceea la Moscova. Era vorba despre expoziţia - protest în Bitţevsky Park, călcată sub şenilele buldozerelor în 1974 şi expoziţia de 3 zile a avangardiştilor în sediul Apiculturii de la EXPO. Ulterior li s-au oferit 3 săli în subsolul blocului unde locuia Vladimir Vâsoţky, pe Malaya Gruzinskaya 28. Am sosit exact când aceştea tocmai îşi începeau activitatea expoziţională permanentă. Beţianu, la Moscova, nu a aderat la mişcarea noncomformistă de la Malaya Gruzinskaya, 28. El a rămas de unul singur, izolat, fără să participe la expoziţii colective, fără să se fi integrat profesional. Ca să poată sta la Moscova, unde destinul avea să-şi desfăşoare din plin a 3-a Vârdală, era nevoie de înregistrare în bulletin şi el a reuşit să se angajeze la Stadionul Dinamo, în calitate de pictor decorator. Svetlana cu fetiţa mai mică a stat la Chişinău încă 7 ani, apoi în 1981 a plecat la Berdeansk, marea Azov, unde mama ei îi crestea fetiţa mai mare, iar in 1989 a şi murit. În toţi aceşti ani Mihai venea să-i vadă permanent, şi la Chişinău, şi la Berdeansk. La scurt timp, Mihai Beţianu a cunoscut-o pe Galina care l-a adăpostit într-o cameră de 19 metri în “comunalka”-apartament cu câţiva locatari în camere diferite. Acolo l-am regăsit cu tot cu tablourile sale pentru care a construit adăugător o debara, îngustând astfel şi mai mult spaţiul vital. Abia la sfârşitul anilor 80, Ambasada Izraelului, care se află vis-a-vis de blocul unde locuiau, dorind să cumpere acest bloc pentru necesităţile Ambasadei le-a oferit un apartament cu 2 camere în altă parte a oraşului. Până atunci, în decursul a mai bine de 10 ani, în singura cameră pe care o aveau, în loc de şevalet a montat o scândură-poliţă ataşată de peretele din faţă la o anumită înalţime pe care sprijinea pânza, fără să o agaţe sus de ceva care să ţină strâns şasiul ca să nu vibreze sau să se mişte cumva, ori să cadă întamplător peste pictor. Era ceva neterminat, precar, in tot acest anturaj, deşi, cinste lui, Beţianu îşi ţinea pensulele într-o curăţenie exemplară, pânzele pe şasiu le bătea la un interval exact între ţinte iar marginea pânzei o ascundea frumos, estetic în spatele şasiului, ca să nu atârne întâmplător nici o aţisoară, toate colţurile strânse ca la fabrică. Lucrul acesta îl deosebea mult de pictorii din breaslă care nu prea îşi băteau capul de materialul pe care pictează şi cum e prins de şasiu. Mulţi pictează şi cu mâna, şi cu piciorul direct din tub sau din borcan, opţiunea îi aparţine artistului, depinde de complexitatea tehnicii. Beţianu, care scria sonete, şi pânza o vedea ca pe o poezie încadrată în forma ei predeterminată, cu mult gust şi atitudine pioasă. La acea vreme deja intrase în circuitul de atelier, oglinda, pe peretele opus unde îi aşeza pe vizitatori. În faţă demonstra tablourile şi, din când în când, îi impunea să-şi întoarcă privirea în urmă spre oglinda în care se dubla distanţa de la privitor până la imagine şi oferea o impresie adecvată. Aşa credea el şi insista să se observe diferenţa dintre privirea directă şi cea iluzorie inventată de el. Pe cei ce îl vizitau îi primea cordial şi respectuos cu ce se putea, mai des cu o cană de ceai şi după ce se termina vizionarea şi disputele, li se propunea să-şi fixeze părerile în “Cartea de impresii”. Lucrul acesta avea pentru el o importanţă majoră şi dacă răsfoieşti acea carte înapoi într-adevar poţi descoperi Nume - Semnături ale unor personalitaţi celebre din Rusia şi de la noi, ca Ion Druţă, Ion Ungureanu şi mulţi alţii care au stat şi au scris rânduri memorabile sub Oglinda Magică a lui Mihai Beţianu la Moscova. Dacă ii telefonai, te considera prieten şi te invita, dar el nu telefona niciodată. Un regizor, după ce i-a văzut lucrările şi-a exprimat intenţia de a realiza un alt film despre el. Probabil că au făcut schimb de telefoane. Mihai Beţianu şi-a făcut coafura şi a aşteptat vre-o 5 ani, tot potrivindu-şi cârlionţii, până au însurit de tot. Dar regizorul, ca şi Godot, aşa şi nu a mai venit. Dar nici Beţianu nu l-a deranjat. Nu era un om prea sociabil, nici de gaşcă. Nu era băutor decât în limita bunului simţ. Era sărac, econom şi de o abstinenţă ascetică straşnică. Dacă în casă erau cartofi şi paine nu mai iesea afară cu săptămanile, mai ales în ultima perioadă, fiindu-i teamă ca în lipsa lui să nu intre cineva în casă. Îşi păzea picturile, ca closca, puii. De aceea vara trecută pe vremea smogului, în Moscova, când i s-a făcut rău şi a venit de 4 ori ambulanţa ca să-l pună urgent pe masa de operaţie, exact de tot atatea ori a refuzat şi a semnat benevol “pe propria răspundere”. Iată, “Stăpânul îşi dă viaţa pentru oile sale”, se poate afirma cu certitudine că Beţianu şi-a dat viaţa pentru pictură! Toate rezervele materiale mizerabile şi tot timpul de care dispunea erau oferite creaţiei. Nu se distra, nu se îmbăta, nu fuma, nu se risipea, ceva de necrezut la omul - Beţianu, acest sacrificiu, până la religiozitate a creaţiei, căci era destul de moderat în ce priveşte cea bisericească, cu toate că de multe ori în discuţii cita câte ceva din Vechiul şi din Noul Testament. Credea, dar nu era familiarizat cu biserica. Discuţii concrete pe tema aceasta nu am purtat, decât tangenţial, nici nu era nevoie, fiind evident că religia sa însemna pictura, adoraţia lui era poezia. Van Gogh a vândut la viaţa lui o singură lucrare. Nici Mihai Beţianu nu lucra pentru bani. Deşi visa, lucrările lui să se vândă la Sotheby's, să fie expuse în muzee de faimă mondială la un preţ demn şi prestigios.Nu era străin de patima gloriei. Era pasionat ca toţi artiştii şi dorea să expună în Europa sau în America. Dar dacă era întrebat cât costă o lucrare răspundea cu referire la preţurile umflate ale pictorilor statali Ilia Glazunov sau Alexandr Şilov, depăşind sute de mii de dolari. Acest răspuns nu avea nimic comun cu realitatea, dar Beţianu nici nu a pretins vreodată că are ceva comun cu realitatea, era prea dură şi duşmănoasă faţă de modul detaşat de viaţă pentru care optase cândva şi pe care l-a urmat, l-a realizat zeci de ani în şir fără rezerve, fără să se îndoiască şi fără să aibă de pe urma acestei ocupaţii vreun profit, ba dimpotrivă, numai cheltuieli, griji gratuite şi chinuri permanente. Da,există satisfacţii pe care ţi le oferă procesul creaţiei; starea extatică în care reuşeşti să atingi perfecţiunea relativă în pictura unui portret, sau compoziţie, rezultatul de a ajunge să scrii un vers la care tinzi îţi provoacă o stare de beatitudine şi grandoare sufletească. Întradevăr, când nu se lucrează pentru bani, se mizează pe această satisfacţie spirituală lăuntrică, la care chiar se poate ajunge. Să lucrezi pentru sine înseamnă să lucrezi pentru Dumnezeu, pentru că atunci faci un lucru dezinteresat. Nu stiu dacă Mihai Beţianu îşi dădea seama, el iubea frumosul şi această categorie ca principiu - motor natural era suficient şi absolut corect . Fiind atât de “bogat”, el nu ştia decât să dea, el avea ce să ofere: privelişti plăcute vederii, momente dorite auzului. El transforma viaţa omului într-o sărbătoare a inimii şi nu cerea în schimb, de cele mai multe ori nimic, decât atenţie. S-a întâmplat să i se mai cumpere din lucrări la preţ mic, dar ce înseamnă aceasta pe langă remunerarea de a fi susţinut şi recunoscut. Orice artist are nevoie de o asemenea condiţie, având în vedere că el nu era membru al unei asociaţii de pictori, nu participa la expoziţii, poate sporadic, ce se organizau din an în paşte pe la întrunirile Diasporei naţionale din Moscova la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90. Expoziţii personale a avut, dar nu în săli oficiale de expoziţii, ci ca la Ambasada României, lucrările înşirate pe scaunele din hol. Într-un cuvânt, viaţa sa singulară şi singuratică, retrasă mereu în găoacea “planetei lui” i-a dat alura de renegat, de neînţeles, care cu timpul s-a impregnat pe chipul său, a pătruns adânc în psihicul său. Picturile lui monumentale aşa şi nu au fost expuse pe masură nicăieri, nicicând. La începutul anilor 90 în legatură cu filmările de la baştina lui, în Drepcăuţi, inclusiv şi prezentarea documentarului lui Isac, Mihai a venit la Chişinău, pe o perioadă apoi a plecat în România unde a stat în Câmpina aproape 2 ani, între anii 1992-94. Acolo a pictat 32 de pânze care astăzi trebuie căutate, găsite şi expuse. La Chişinău au mai rămas 12 lucrări, printre care şi cea mare cu Maria Bieşu, pe care nu le-a vândut, nu le-a dăruit nimănui, lucrul acesta l-am auzit din gura lui, ci le-a încredinţat unor prieteni apropiaţi: d-l Clima, între timp, trecut la cele veşnice şi d-l Malaneţchi care se eschivează de orice amestec în privinţa tablourilor lui Mihai Beţianu. Şi totuşi ele sunt la cineva, la Chişinău, cineva care şi le-a asumat pe nedrept şi le ascunde. La drept vorbind, ar fi cinstit acum să le scoată la iveală ca să le expunem într-o expoziţie comemorativă “Mihai Betianu”, împreună cu cele ce au rămas la Câmpina. Anul trecut l-am sunat pe Beţianu şi l-am felicitat cu ocazia zilei de naştere rugând-ul din toata inima să scoată albumul de pictură şi cartea de 510 sonete cu tot atâtea pagini. Avea machetele gata la editura “Kudesniky”, doar să le tipărească. La un moment dat lui Mihai Beţianu i s-au părut prea simple faţă de albumele lui Salvadore Dali din vitrine, la care se uita cu jind şi i-a spus editorului că ar vrea ceva asemănător. Acela i-a răspuns că dacă vrea un album de lux, atunci ar trebui să-şi vândă apartamentul care costă câteva sute de mii de dolari. I-am zis: - să nu mori înainte să editezi albumul şi cartea de versuri, chiar daca nu va fi de lux. Gandeşte-te la prietenii tăi şi la copiii tăi, care te vor avea, prin, pentru totdeauna alături. El a zâmbit cu glasul lui moale împăciuitor şi doar la 3 luni după această convorbire telefonica a plecat. Soţia lui Galina şi fiica Irina au rămas cu această moştenire neîmplinită încercând să se lămurească de la ce capăt s-o i-a. Ar fi bine ca Ministerul Culturii de la Chişinău să înteleagă această situaţie importantă şi să iniţieze o expoziţie a pictorului Mihai Beţianu cu editarea albumului şi a cărţii de sonete. Nebunul de Van Gogh a fost ajutat de fratele său, Henry Russo era salariat, Mihai Beţianu însă a abandonat orice serviciu, fie decorator, fie măturător sau paznic de noapte. Nimeni altul, ca el, n-a putut să-şi asume, cu constiinţa limpede, o astfel de stricteţe pe care aş numi-o cruzime faţă de sine şi de familie. Şi aşa ar fi, dacă această atitudine nu ar însemna de fapit, un sacrificiu fără seamăn. Oamenii mari trec pe lânga noi aproape neobservaţi. Da, suntem bogaţi în talente, dă Dumnezeu şi în ţara Moldovei şi vor mai fi şi alţii poate mai mari şi mai buni, dar El - Beţianu, nu va mai fi niciodată. Indiferenţa noastră este pur şi simplu necruţătoare. A trecut un an dar nimeni n-a zis nimic, nici n-a propus nimic în ce-l priveşte pe Beţianu, de parcă nici nu ar fi fost pe lume. 300 de picturi ale artistului zac în apartamentul lui de la Moscova, până vor fi puse în vânzare, vor fi achiziţionate pe nimic şi vor dispărea ca o marfă ieftină vândută la bazar. Şi dacă nu ar mai fi avut camarazi, ar trece neobservat, aşa cum a şi trăit. Numai că spre deosebire de muritorii de rând, Beţianu a lăsat în urma sa un tezaur demn de patrimoniu. Să sperăm că va da Dumnezeu să se mai întrunească vreo Comisie care să ia măsuri cu Beţianu, dar numai să nu radă cu sapa numele lui din Panteonul culturii.

NICOLAE GUŢU,

Artist plastic, Bucureşti 2011

Nikolay Gutsu

luni, 26 martie 2012

In Memoriam Mihai Beţianu 4 aprilie 1934 - 22 iulie 2010

duminică, 25 martie 2012