IEȘIREA CONCEPTUALĂ DINCOLO DE CONVENȚII

Pictorul Andrei Mudrea inaugurează o dată la cinci ani  o Expoziție Personală prezentând în jur de 150 de tablouri pe care le realizează în decursul acestei perioade. Cea din urmă, cu titlul ,,Raze de Lumină” s-a desfășurat în a doua jumătate a lunii octombrie 2019, la Centrul UAP ,,Constantin Brâncuși”, dezvăluind pe simeze noi explorări plastice și tendințe originale în pictura abstractă pe care o promovează prin creația sa. Fiind o expoziție jubiliară, pictorul a lansat și un superb album voluminos al creației sale de-o viață.                                                                                                                  

     Cu Andrei Mudrea ne cunoaștem încă de pe băncile Colegiului de Arte Plastice, ,,I.E.Repin”, (actualmente ,,Al. Plămădeală”) unde el a intrat cu sufletul plin de drag de frumos și cu dorința arzătoare să studieze pictura, dovedind o voință fermă de a învinge orice obstacol care i-ar putea sta în calea împlinirii visului de a ajunge pictor profesionist. Ceea ce îl evidenția la început lucrând la naturile statice pe care le pictam la lecții și mi s-a întipărit mie în memorie, era obișnuința lui să reprezinte fundalurile în dungi colorate, ceea ce lăsa impresia de covor sau paretar. El, probabil, categoric nu-și putea închipui un spațiu gol, incolor, deoarece la țară, pereții casei se îmbrăcau neapărat în covoare, paretare și pe jos țoluri țesute la natră, iar copiii de mici creșteau întru-n astfel de anturaj neaoș împodobit într-o veselie de culori și horbote. Cred că aspectul acesta arhetipal l-a marcat profund în copilărie, ca principiu de bază, dacă mai apoi a tânjit să se developeze din subconștient cu o asemenea paletă de emoții care satura de la sine cromatica imaginii pe colile de studiu. Tot în anii de studenție, la Colegiu, un corespondent de la radio l-a întrebat dacă vrea și crede că o să devină un artist recunoscut și el a răspuns fără echivoc: ,,și vrabia visează să devină vultur”. Dar ca să te faci vultur se subînțelege că trebuie să fii crescut întru-n cuib de vultur și acesta ulterior a fost să fie atelierul maestrului Grecu.

     Apropierea de Mihai Grecu s-a înfiripat simplu, deja în anul 4, în timpul lucrului la tablourile – compoziții pentru susținerea diplomei de absolvire, ne-a vizitat inopinat atelierul dintru-n subsol, unde patru studenți, lucram separat de grupul întreg. S-a uitat la lucrările noastre, a comentat și am discutat despre pictură și despre problemele actuale în artă în general, iar ceea ce ne interesa să auzim în mod exclusiv de la el care reprezenta pentru noi o mare autoritate, cu toate că nu era profesorul nostru și nici nu preda la Colegiu. Cu alte cuvinte am avut un mare noroc, întru-n moment crucial pentru noi, să ne bucurăm de observațiile și binecuvântarea marelui Grecu. Îi cunoșteam pictura din expoziții și chiar dacă nu-i percepeam tehnica, stilul exuberant, totuși prețuiam și admiram faptul în sine de a fi un răzvrătit în mijlocul oastei, cât frunză și iarbă, de retrograzi și birocrați în UAP-ul sovietic.

     Ulterior, fiecare dintre noi, și-a urmat propriul destin. Andrei a fost repartizat să predea la o Școală raională de Arte Plastice pentru copii . În curând eu am fost recrutat în armată. Aflând acest lucru, ca un prieten fidel ce era, s-a prezentat la Comisariatul Militar și a cerut, de bună voie și nesilit de nimeni, să fie și el recrutat. Tinerii pedagogi se bucurau de scutire pe termenul repartizării obligatorii la locul de muncă care era de 3 ani. După această perioadă erau și ei mobilizați. În așa zisa ,,epocă a stagnării”, Andrei Mudrea, bănuiesc, a fost unicul care s-a dus voluntar în armată, ca atunci când ne vom întoarce, împreună, și fără probleme, liberi, să ne urmăm scopul și himerele, visurile noastre în care credeam neclintit.

     Peste doi ani, programul s-a rectificat. Eu am plecat la Moscova cu gând să-mi continui studiile, iar el a rămas, pregătindu-se să acceadă la ucenicia maestrului Grecu. Nu peste mult timp, m-a vizitat la Moscova, iar de acolo am plecat pentru câteva zile să pictăm peisaje rusești întru-n cătun din apropierea orașului Vladimir, înclusiv în oraș. După ce am mers cu trenul în jur de 5 ore, de la stația unde am coborât urma să parcurgem încă vre-o 7-8 kilometri pe jos. Deja înnopta și ploua iar noi mergeam zgribuliți dar foarte bine dispuși, chiar entuziasmați să traversăm ca în poveste: o pădure, un râu și o câmpie. Ploaia la un moment dat încetini și în cerul noros s-a format o gaură spre bolta senină albastră cât să încapă două stele mari sclipitoare chiar deasupra noastră. S-au ivit sus în acel hublou și strălucind ne luminau poteca în noapte. Noi eram uzi leoarcă dar fericiți de această minune care ni s-a arătat, luând-o drept semn evident pentru noi amândoi, ca o sus/ținere a ceea ce tindeam să fim și să facem. Așa s-a întărit în noi încrederea că, deasupra, avem câte o stea protectoare. Și acele două stele identificate de noi drept protectoare care ne priveau ca doi ochi de sub pleoapele norilor ne-au condus tot drumul cât a durat până am ajuns la destinație, unde ne aștepta bunica unui camarad de-al meu din vremea serviciului militar.

     La întoarcere Andrei și-a luat inima în dinți și a trecut pragul atelierului lui Mihai Grecu cu speranța că va fi acceptat și din momentul acesta, într-adevăr, a devenit discipolul reputatului Maestru.

E cunoscut faptul că, ucenicia în atelierul lui Mihai Grecu a durat în jur de un deceniu, timp în care a lucrat sub îndrumarea maestrului și realizările lui în pictura de atunci, mai mult sau mai puțin, incontestabil purtau amprenta lui Grecu, după care au urmat mai multe etape de căutări insistente pentru a-și dibui tendințele și principiile proprii în pictură. Toate aceste etape le-am analizat amănunțit în textul monografic din Albumul ,,Andrei Mudrea”. Se poate spune fără îndoială, că ele i-au servit drept trepte ale creației ce i-au prefigurat pregnant individualitatea. În pictura figurativă el și-a regăsit identitatea valorificând atât performanțe tehnice cât și realizări artistice, cum sunt: seria de început cu ,,Casele” țărănești; tablourile de dimensiuni impunătoare pe teme istorice, la care s-a angrenat cu toată energia; pânzele monumentale consacrate trezirii și renașterii naționale; dar și o serie de nuduri stilizate; deasemenea, compoziții religioase pe tema evanghelică, tablouri de valoare care îl reprezintă.

     Dar Andrei Mudrea nu era liniștit și împăcat cu ideea unui stil propriu deja bine conturat și cunoscut de critica de specialitate și de publicul amator de frumos.

Odată, vizitându-l în atelier, l-am găsit preocupat de un peisaj (pe care ulterior l-a numit, Lanuri -2002) după studiile recent pictate la plein-air cu dealuri în persectivă spre orizont și prim-planul dungat de fâșii în diferite culori ca și cum s-ar vedea terenul dintru-n avion abia decolând. Întrucât ceva îl deranja, mai exact îl plictisea, am reflectat împreună privind lucrarea. Parcă se cerea ceva neobișnuit, insolit, lucrarea, din poziția ei conform imaginii reprezentate pe orizontală, să fie întoarsă pe verticală, ca să i se poată surprinde o ipostază neașteptată. Și din momentul inversării, pânza în cauză i-a deschis altă modalitate de a vedea și a simți lucrurile, iar această manevră epatantă a fost ca și o bătaie din palme spontană care întrerupe inerția gândirii logice în practica Zen, ca pentru o clipă în vacuitatea formată, omul, să fie sus/tras în transcendere.

Aș putea să o numesc și clipa de grație a unui artist veritabil peste care revelația își revarsă generos darul său, căci creația se manifestă prin revelație. Imaginea în racursiu vertical era tocmai ceea ce-i lipsea – reprezentarea metafizică invizibilă a ceea ce e dincolo de ce se vede. A avut loc de fapt săltarea în necunoscut și imediat în zilele următoare Andrei a realizat câteva lucrări testând această nouă direcție atras în mod firesc de pictura abstractă, cu toate că și mai înainte, procedeul abstract, din când în când îl tenta să fixseze pe pânză sau orgalit împrovizații spontane captând vibrații de nuanțe interesante dispersând iscusit, artistic, vopseaua pe suprafața viitorului tablou. De data aceasta, s-a prins că lucrează l-a cu totul alt nivel performant și cu alte modalități de exprimare.                    

     În paralel începe să ,,meșterească”– modeleze din diferite elemente și detalii din corpuri metalice sau alte materiale chipuri ludice, scene tragice, compoziții metaforice prin care se configurează și preocuparea lui de sculptura – obiect care va dezvălui o impresionantă latură în creația sa din continuare.

     Andrei Mudrea este foarte concis, când e vorba să-și exprime opinia sa despre propriile lucrări, caracterizându-le ca pe o manifestare nemijlocită a frumosului. Deci se știe că Arta exprimă frumosul, iar el, după cum susține singur, este slujitorul , creatorul de Frumos. ,,Veniți să vedeți Frumosul” este chemarea lui firească adresându-se publicului și în special admiratorilor de pictură. Iar atunci când o unitate militară a format o coadă lungă la ușa galeriei UAP îmbulzidu-se să-i vadă expoziția, el exclamă cu totul fascinat: ,,O, dacă ar fi să fie întotdeauna la Galerie un asemenea rând după frumos! Frumosul este religia lui Mudrea, ultimul adevăr, pentru care el a putut jertfi și jertfește totul, îar în această misiune este mobilizată, aș putea spune, toată familia care suferă și se bucură împreună cu el, în funcție de împrejurări. În dialogurile lui Platon, Socrate, polemizând ca să prindă identitatea frumosului, îl caracterizează astfel: ,,Frumosul este greu”. Iar după Lucian Blaga, Frumosul și Lumina vin de la Dumnezeu. Teologul Anders Nygren în ,,Eros și Agape” scrie: ,,Frumosul sensibil trimite dincolo de el la Frumosul în Sine, devenind astfel pentru suflet un prilej să mediteze la apartenența lui la lumea suprasensibilă”. E adevărat și faptul că în procesul extatic al creației artistul poate atinge o bucurie și o înălțuire egală cu cea religioasă. Mitropolitul Antonie de Suroj povestea despre un profesor care a vizitat Rusia și cu ocazia aceasta a mers la spectacolul de balet Giselle, uluit de dansul balerinei, acesta a exclamat : ,,Nu este posibil să dansezi așa cum a dansat ea decât dacă este o experiență religioasă în toată puterea cuvântului.”

Frumusețea dansului, spune părintele Antonie, trimitea către un sens mai presus de experiența umană a morții. Această femeie, după părerea profesorului, nu ar fi putut dansa așa dacă ea nu ar fi făcut din dansul ei rugăciune iar el, urmărind acest dans, participa la rugăciunea ei. Eu nu știu , continua părintele povestind, cine era persoana care a dansat, dar, dacă dansul poate fi o expresie a rugăciunii, dacă frumusețea gestului sau armonia lui poate transmite rugăciunea, atunci înseamnă că frumusețea nu este doar ceea ce satisface privirea ori auzul sau ceva care transmite numai sentimentul unei armonii create, ci este ceva care ne ajută să facem un pas mai departe.       

     Aidoma dansului, anume sub acest aspect al frumosului, poate fi contemplată și pictura, în special pictura abstractă. Scriitorul celebru și Învățător de Isihasm Vasile Andru afirma, luând cuvântul la una din expoziții că, artistul plastic prin operele sale picturale trebuie să ne conecteze la divin. Fiul meu Leon-Alexandru în cei doi ani de Masterat, la reputatul profesor și președinte al UAP, Petru Lucaci, a pictat în stilul, i-aș zice ,,suprematist” și cu o serie de lucrări al acestui concept abstract și-a susținut teza. L-am întrebat să-mi spună care e mesajul lucrărilor și mi-a răspuns că mesajul este însuși conceptul.

     Andrei Mudrea și-a lansat expoziția sub genericul frumosului dar și al libertății creative: ,,Creația adevărată trăiește doar în libertate. Artistul trebuie să fie liber ca pasărea în zbor”. Se observă aceeași imagine din adolescență, a păsării în avântul liberei deveniri. Această declarație a lui Mudrea sună exact în unison cu manifestul promotorilor abstracționismului expresionist încă de la începutul sec. XX. Tendința lui este un răspuns absolut sincronic și adecvat la manifestul lui Kazimir Malevici care îi îndemna pe cei care au de gând să facă artă modernă, că trebuie să se elibereze de stereotipul asociativ al închipuirii în favoarea imaginației nonobiectiviste. ,,Cubofuturiștii, scria el, deja au ieșit din tina artei academice, dar trebuie mers mai departe până la zero-forme, și mai departe, la ieșirea în altă dimensiune“. Și trecând cu devagațiile sale filozofice peste orice îngăduință declară ceva cu o îndrîzneală la limita blasfemică: ,,Dacă omenirea a conturat chipul lui Dumnezeu după chipul său, atunci Patratul Negru este chipul Dumnezeului în esența Lui desăvârșită” Cam așa își caracteriza Malevici lucrarea de bază în zero-forme.

,,Deși, între timp cercetătorii, scrie Codrina-Laura Ioniță, conferențiar universitar- Istoria Artelor, au ajuns la concluzia că patratul , spre deosebire de cerc și cruce ca formă, în natură nu există. Această formă a fost creată de homo sapiens. Prin urmare Patratul Negru se referă mai degrabă la om decât la Dumnezeu. În multiplele sale publicații Kazimir Malevici dezvoltă înțelesul, zero-forme-i care se începea cu ,,nimic”și se extindea până la ,,tot”. Acesta însemna Absolutul dar și semnul negației Patratului Negru. Malevici credea că noua epocă este a desăvrșirii, iar desăvârșirea este ca Dumnezeu”. Cu toate acestea Malevici nu era atât de străin obiectivismului și nici cubofuturismului, simultan creând o mulțime de tablouri deosebite, marcate subtil de conceptul său novator suprematist.

Nici Andrei Mudrea într-o epocă postmodernă nu pictează lucrări exclusiv                 nonobiectiviste după principiul zero-forme, căci opțiunea pentru culoare, factură și forme este predominantă, vorba lui: ,,Eu vreau să fiu liber în alegerea modului de exprimare în concordanță cu starea și necesitatea sufletească în care mă aflu.

     Pictura Rază de lumină IV-2015, care a inspirat și titlul expoziției, este lucrarea perfectă ca model reprezentativ al conceptului Mudrian abstract. Aici a obținut un dublu efect, formal, și esential. Tabloul sugerează fără a fi sugestiv. Dar Absolutul nu mai e pătrat, ci are forma cercului-atot. Lucrarea parcă ar vrea să ne insufle o clipă supremă a începutului big-beng-lui universal, când a isbucnit prima rază fulminantă din nimic și dintr-o dată totul a apărut să fie. Și vibrația formelor geometrice, și liniile de rezistență pe diagonală cu pete calde și alb în contrast estompat armonios, colorit cu o textură bogat prelucrată, de un estetism bine însușit.

     Se poate afirma cu încredere că, sensul picturii abstracte nu este de a povesti, ci de a spune . În acest sens Vasily Kandinski este marele artist carismatic care a tins și se pare că a reușit în cartea sa ,,Spiritualul în Artă” (1910) să argumenteze temeinic aspirația spirituală în arta abstractă, pe care a lansat-o atunci când încă nimeni nu-și putea închipui asemenea erupție euforică picturală, ca ulterior să se răspândească în Europa, iar puțin mai târziu și pe continentul american.

 După opinia Codrinei-Laura Ioniță, Kandinski considera că formele și culorile reprezintă felul în care natura devine vizibilă, însă acestea au o viață proprie independentă de lucrurile naturale. Ele pot acționa și în mod direct asemena muzicii sau cuvântului asupra sufletului. Culoarea are gust, parfum, sonoritate. La fel și formele, cum e triunghiul, cercul, linia. În concepția lui culorile au proprietățile lor, propriile posibilități de exprimare. Pe lângă efectul pur fizic al culorii artistul ne face cunoscut efectul psihic. Prin observarea culorii iese la iveală forța psihică a culorii care trezește o vibrație sufletească.

    ,,Forma abstractă sau geometrică, afirma Kandinski, posedă un ton interior propriu, ea este o ființă spirituală dotată cu calități identice cu această formă, Un triunghi (neavând alte caracteristici indicatoare decât că este ascuțit, obtuz sau isoscel) este o ființă. Un parfum spiritual propriu emană din el. Asociat cu alte forme, acest parfum se diferențiază, se îmbogățește cu nuanțe, dar în fond rămâne neschimbat”. Firește, arta presupune interpretare, atât din partea creatorului cât și al receptorului.                                  

      Actul creator autentic nu poate fi o născocire a artistului ci are întotdeauna o dimensiune revelată. Artistul e intermediarul care materializează intuitiv ceea ce i-a fost transmis, ceea ce a primit, cum ar preciza Socrate: ,,de la Zei”. Artistul are,  vorbind la figurat, harul de a naște dându-i trup sufletului care e de la cer și va rămâne esența viitorului copil-operă. Așa se explică încărcătura spirituală a reprezentărilor care nu neapărat se integrează cultic sau se sublimează religios unor anume convenții ori canoane, dogme și tradiții.

     În filmul sud-coreean ,,Pictând vântul” este vorba despre un pictor care a existat în realitate în sec. XVIII, care atunci când nu avea inspirație bea demențial cuprins de patima amorului simțindu-și existența fără rost, iar când venea inspirația și entuziasmul, se izola pe perioade mari dedându-se picturii până la uitare de sine. La finele filmului el era preocupat de modelarea vaselor de lut pe care le picta și le ardea întru-n cuptor. Întrucât vasele de lut doar trecute prin foc se întăresc și pot dăinui , și-a dat seama că și el aidoma vaselor de lut trebuie să treacă inițierea arderii ca să devină recipientul perfect al inspirației divine. Așadar, întru-n moment de maximă exaltare excesivă el s-a aruncat înlăuntrul cuptorului încins . De fapt actul acesta, al ,,arderii de sine”, semnifică sacrificiul artistului pe altarul de foc al slujirii în artă precum și puternca gelozie și râvna de a atinge perfecțiunea supremă a recipientului.  

      Evident, Andrei Mudrea are puncte –linii convergente în mod direct cu pictura abstractă europeană. Dar se observă și o tangență indirectă cu arta abstractă americană a anilor ’50 prin reprezentanții ei remarcabili în pictură cum este Jan-Paul Riopelle, pe pânzele căruia vedem claie de armătură picturală toată la suprafață, pe când la Mudrea se întrevede doar în substraturi un păinjeniș de linii colorate, unele haotice, altele ordonate, care seamănă a armătură pentru pictură deoarece ea e situată înlăuntru și nu e altceva decât textura care definește factura picturii în profunzime. El aplică o tehnică mixtă complicată, în câteva straturi. În prima etapă plasează anumite pete de culoare ce au menirea ca ulterior să străbată, la a doua adaugă tușeuri cu factura necesară reliefată, fie cu cuțitul de paletă sau cu pensula, apoi brodează reverberația armăturii și în ultima etapă apare imaginea propriu zisă, concretă. În aceeași măsură e valabil și exemplul picturii, dezinvolte și învolburate a lui Jackson Pollok. E reprezentativă, în acest sens, prin intenții comune și sculptura lui Richard Stankiewicz.

      Andrei Mudrea a evoluat de la stropiri energice și pensulații abile spontane pe un fundal sobru trecând ușor la contraste polivalente și încărcături pur geometrice, apoi, combinând aceste efecte și experiențe dobândite pe parcursul a mai mulți ani a reușit să se întreacă pe sine într-o serie de lucrări în care izbutește să atingă plenitudinea armoniei și a libertății ca exprimare a imaginii abstracte pe pânză și artistismul cromatic complex. În ele nu mai predomină stricta geometrie sau exclusva improvizație compozițonală înveșmântată într-o abundentă coloristică sofisticată, ci eliberată de surplusuri și aglomerație imaginativă apare într-o regăsire de sine a echilibrului temperat.

      Din lucrările pur abstracte a întregii perioade conceptuale menționez în mod deosebit: seria Pensulația -2002; Grădina de aur -2002; Firul Ariadnei -2004; Suprafață în galben -2011; deasemenea și seria de Simfonii -2012;  Compoziție în alb I -2010; Alte spații -2012; Structuri -2010; Enigmă I și II -2012; Călătorie în timp -2012; Omagiu pentru Picasso -2012; Raza de lumină V -2015; Amintire despre Brâncuși II -2016; Parada planetelor -2018. În multe din lucrările sale Andrei Mudrea apelează și la imaginea obiectelor concrete sau face aluzie la ele, cum este de exemplu, seria de Naturi statice -2010, 2012; aluzia Ferestrelor, din atelier, cu Lună și altele -2011, 2012, sau compoziții în care universul se străvede prin imaginea transparentă a obiectelor care ne înconjoară în viața de zi cu zi, cu semnele unor instrumente muzicale, Concertul cu orgă -2012; Baladă I și II -2015; Clar de Lună III -2015.

     Pictura lui Andrei Mudrea în această manieră emană o muzică imensă, Concert -2010. Muzica izbucnește năvalnic din pânzele sale ca din boxe cu sunetul dat la maximum, asemenea valurilor unui râu vertiginos. Cu toate că titlurile tablourilor nu sunt dintru-n context abstract, ele fiind narative, totuși prin sensul liric pe care îl poartă accentuează, amplifică și mai mult lirismul registrului general al imaginilor.

      Pânza, Ecoul unei romanțe -2011, reprezintă o compoziție cu subiect autobiografic. Din aceeași suită vine și tripticul, Răpirea Europei -2014, o lucrare monumentală cu toată Istoria și patimile Țării în spatele taurului emblematic pe care stă comod întinsă nud Cumințenia Pământului. Iar Motivul biblic -2015, o compoziție convulsivă a crucii scăldată în sângele Mântuitorului ( Ducerea Crucii), Golgota II -2016, foarte expresivă deși laconică la limită, întruchipând metafora Golgotei printru-n singur Cui plin de sânge trei sferturi de la vârf în sus, pe înălțimea de doi metri și jumătate a lucrării. Foarte stresantă redare a acestui Cui cu literă mare, reflectă întreaga crucificare sălbatică a lui Iisus Hristos, intercalat de o rază în alb, (Duhul Sfânt) din stânga în jos, sub unghi. O metaforă cu un simbolism al cupolei și crucii răsturnate de o expresivitate severă, lapidară dar exhaustivă, deosebit de pătrunzătoare, reprezintă și lucrarea, Biserica albă -2016.

      Gândindu-mă acum la cât de multe a reușit deja să realizeze, nu știu mai departe de care orizonturi deschise ale artei, de câte alte ispite ale frumosului va tinde să se prindă privirea intuitivă a lui Andrei Mudrea ca să-și urmeze sorocirea talentului și împlinirea sa de creator, dar cred, aștept și-i doresc multă putere ca să poată bucura admiratorii de frumos și pe viitor cu ample expoziții și să surprindă lumea cu noi experimente și înalte viziuni picturale.

                                                                                                

                                                                        pictorul Nicolae Guțu                                                                   20 ianuarie 2020, București