La sfârşitul filmului ,,Pocăinţa”, de regizorul georgian Tenghiz Abuladze, despre groaza şi disperarea ce domină epoca stalinistă, o bătrână se apropie şi bate la un geam întrebând dacă strada pe care se află ea, este calea spre biserică. Ei i se răspunde că, nu e şi atunci spune, ca pentru sine, cu nedumerire: - La ce bun o cale care nu duce spre biserică?! Anume problema sensului despre care este vorba aici face să se deosebească poezia Leonidei Lari care răsună ca un cântec continuu îngeresc, despre lupta cu demonii, dragoste de Patrie şi de Dumnezeu, pe care le pune înaintea tuturor grijilor lumeşti şi a pasiunilor de pe pământ, față de ceilalţi colegi de breaslă, poeţi contemporani, care adesea de dragul originalităţii işi poartă metaforele ,,fluierând prin biserică”. Leonida Lari întruchipează în sine doua esenţe , la prima vedere contradictorii, cea Cristică-spirituală şi cea legată de Baraba-protestatară. Munca de creaţie, poezia, reprezintă vocaiţa si harul cu care a fost dăruită - o manifestare a Voinţei divine în mesajul ce îi este încredinţat să-l transmită oamenilor. Mila, compătimirea şi deschiderea iubitoare faţă de semeni sunt pentru ea categorii de bază a perceperii existenţiale în acelaşi timp când este lovită,categoric nu poate să întoarcă smerită şi celălalt obraz, deoarece fiind o luptătoare aprigă întru dreptate şi anume acest caracter puternic, năvalnic al ei, s-a exprimat cu fervoare extraordinară, la modul concret pe <baricade>, ţinând piept tancurilor ruseşti, culcându-se sub şenile, îmbrăţişând cu dârzenie rară şi între bărbaţi lupta politică pentru eliberarea naţională. De fapt, în aceasta constă cruciala contradicţie a Leonidei, cred inevitabilă într-o regiune unde poeţii sunt şi prooroci dar şi revoluţionari. Să nu uităm totuşi că Iisus nu e numai acel ce ne aduce pacea, ci şi spada, care se completează reciproc. Leonida Lari ,urmându-l, ţine şi ea într-o mâna pana, iar în cealaltă o spadă de foc al cuvăntului ei temerar ascuţit şi tăios, plin de duh jertfelnic făuritor de frumos, un tip nou de femeie-stalker, îndrumătoare în al treilea mileniu, reprezentativă mai degrabă în avangarda duhului decât în jonglarea de cuvinte avangardiste. Noi, artistii, bântuim străini în propria Patrie, căt în Basarabia atât şi în România, nerecunoscuţi chear şi atunci cănd suntem aplaudaţi, Leonida fiind etichetată drept o nebună, alţii KGB-işti, în alte cazuri în general trecuţi cu vederea.Eu aş zice că după Eminescu, trebue să aibă mare noroc un poet ca să mai poarte această pecete-faimă de ,,nebun”, cu atat mai mult o femeie. În sensul acesta Leonida Lari este o figură carismatică specială și unică, după Iula Haşdeu şi Veronica Micle, incomparabil superioară, aşa şi va rămâne printre cele mai însemnate femei, sunt sigur că va ocupa locul ei onorabil în Panteonul neamului. Am mai spus-o şi îndrăznesc să afirm acuma din nou, că destinul poeţilor şi artiştilor veritabili, la noi, este să moară dispreţuiţi mai întâi, apoi să fie recunoscuţi şi veneraţi. Întrucat faptul se dovedeşte a fi condiţia supremă, anume acelaşi lucru se întâmplă şi cu Leonida. Nu ne trebue o altă dovadă că suntem români pe ambele maluri ale Prutului, uitaţi-vă cum ne alegem din 1990 încoace preşedinţii şi pe acei ce ne conduc în general, dar şi cum ne preţuim patrioţii, cum ii ponegrim prigonindu-i, exact la fel. Odată, c-am prin ’98, mă întorceam cu trenul de la Moscova cu un tânăr , vecin de compartiment, care venea de la lucrări din Rusia, şi am întreţinut o lungă discuţie în contradictoriu despre situaţia dezastruoasă din Moldova şi cât e de greu să câştigi un ban în străinătate şi totodată cât de uşor pot să te lipsească de el rakeţii,fie pe loc, unde ai muncit, fie deja în tren, la întoarcere acasă. Şi dânsul me-a recunoscut cu o ură sălbatică crispată în ochi şi pe faţă, că dacă ar întâlni-o întamplător pe Leonida, pur şi simplu i-ar da foc într-o clipită, fără nici o mustrare de conştiinţă, pentru ceea ce a făcut ea la Chişinău în perioada anilor ’90-’91.Că anume din cauza ei şi a altor scriitori s-a ajuns la mizeria actuală şi de faptul că tot ei se fac vinovaţi că au plecat din Ţara mult peste 1 mln. de oameni. Eu, sigur, am încercat să-i demonstrez contrariul şi să-i deschid ochii ca să poată depista în amalgamul politic cine sunt adevăraţii criminali vicleni care ştiu cum să expună ,,ţapi ispăşitori” şi să se ascundă laşi în spatele lor, de fapt cum hoţul, primul strigă ,,prinde-ţi hoţul!,” însă degeaba tentativa mea de a atenua atitudinea lui atât de furioasă şi duşmănoasă. Dar nici nu am avut curajul să-i destăinuiesc că acei pe care-i răstigneşte el în sinea sa cu atâta ardoare, sunt buni şi vechi prieteni ai mei, pe care ii iubesc şi le port un mare respect, cât pentru creaţia lor, atât şi pentru participarea activă în mişcarea de eliberare şi independenţa . Mă gândeam că nimic nu-i poate schimba starea încrâncenată care i-a înnegrit sufletul. Pe atunci am auzit chiar şi la sora mea, la Chişinău, înainte să plece în Italia în căutare de lucru o replică deja populară:,,La ce-mi trebuie mie <Limbă> daca eu nu am ce să pun pe ea.” Realitatea era dură, şi totuşi eu nu puteam înţelege, eram pur şi simplu şocat, consternat de transformarea covârşitoare ce avuse loc în timp foarte scurt, doar tot ea era mai ieri prima în piaţa Marii Adunari Nationale la toate demonstraţiile de protest şi pentru dobândirea ,, Grafiei Latine” şi ,,Limbii Române de Stat” şi la ce rezumat a ajuns ulterior. Cam în acelaşi timp, în paralel, la Bucureşti am avut ocazia să văd spre stupoarea mea, o eminentă personalitate istorică, incomodă şi astăzi, îmbrobodit în cuscă de fier, ferecată în lanţuri de câine şi închis cu lacătul la gură poate ca nu cumva posteritatea să se încumete să afle ceva inadmisibil. Am mai văzut monumente demolate, capete de piatră date jos, neactuale, răzbunate, dar ca la noi- la nimeni. Ni s-a arătat de undeva, să zicem de la Tel Aviv sau de la Strasbourg din deget şi noi foarte uşor ne dezicem. Deci suntem români şi punctum. Sunt multe de adăugat despre virtuoasa Leonida - o nebună dupa duh, care posedă starea spirituală de renunţare interioară, aprecierea căreia o găsim la un mare guru hindus Ramacrishna, vieţii şi învăţăturii căruia, Romain Rolland i-a consacrat două volume din opera sa integrală. Cel dintai spunea: ,,Mulţi oameni sunt nebuni dupa faimă, putere şi bani, iar eu prefer să fiu nebun după Dumnezeu.”Astfel de nebunie conştientă e preferata şi de Leonida, poate puţini cunosc lucrul acesta, deoarece în scurte interviuri publice, reporterii sunt interesaţi mai mult decât orice a o ,,demasca” în ceva ce i-ar denigra demnitatea, să o provoace compromiţător, hazliu, iar ceea ce răspunde ea din mers, pare banal, naiv şi provincial. Dar lucrurile nu sunt cum par. Cineva mi-a mai zis, că una e Leonida - omul şi alta e Leonida - poetul. Poate că şi este în afirmaţia aceasta o fărâmă de adevar, ci depinde cum o interpretezi. Şi în această privinţă, pe ea o caracterizează, după părerea mea, tot cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor Săi: ,,Să fiti în lume , dar nu din lumea aceasta.” Şi ceea ce am putea bănui noi în aparenţă drept contradicţie de fapt este Leonida - lucrătoarea perfectă identificându-se cu lumea şi în acelaşi timp, o vizionară mesianică pe care o regăsim minunat întruchipată în poeziile sale. De aceea şi într-un caz şi într-altul nu văd nicio dedublare, dimpotrivă, consider că ea reprezintă ,,Glasul” integru ,,ce strigă în pustie”. În cărţile sale, inclusiv ultima voluminoasă, cu titlul: ,,Răstignirea porumbeilor”, la care am avut onoarea să colaborez şi eu ilustrând-o şi pe care a evidenţiat-o ca fiind cea mai bună carte a ei dintre toate câte au fost editate, Leonida spune lucrurilor pe nume şi prin acest fapt se face insuportabilă pentru oportunişti de tot soiul, de la cei mai mici până la cei mai mari. Ea ne arată cât se poate de clar(văzătoare) şi răspicat, că pătrunde lucrurile dincolo de aparenţe şi că astfel de oameni ca ea nici decapitaţi nu vor înceta să transmită mesajul fără de care, la drept vorbind, lumea ar sărăci cumplit, dacă nu chiar s-ar fi prăbuşit deja în neant. Stilul ei nu ţine înadins de epocă, nici de vreme, nici de modă, căci ţine mai mult de o totalitate atemporală a înţelesului veşnic al luptei pentru integritatea individului ca persoană şi ca neam, în primul rând de noţiune creştină. Lumina din cer, Unirea Neamului şi Credinţa sunt 3 laitmotive constante în opera poetei Leonida Lari şi ni le transmite în cuvinte simple cutremurătoare până în miezul sufletului.
11 ianuarie 2004, Bucureşti
