IEȘIREA CONCEPTUALĂ DINCOLO DE CONVENȚII

Pictorul Andrei Mudrea inaugurează o dată la cinci ani  o Expoziție Personală prezentând în jur de 150 de tablouri pe care le realizează în decursul acestei perioade. Cea din urmă, cu titlul ,,Raze de Lumină” s-a desfășurat în a doua jumătate a lunii octombrie 2019, la Centrul UAP ,,Constantin Brâncuși”, dezvăluind pe simeze noi explorări plastice și tendințe originale în pictura abstractă pe care o promovează prin creația sa. Fiind o expoziție jubiliară, pictorul a lansat și un superb album voluminos al creației sale de-o viață.                                                                                                                  

     Cu Andrei Mudrea ne cunoaștem încă de pe băncile Colegiului de Arte Plastice, ,,I.E.Repin”, (actualmente ,,Al. Plămădeală”) unde el a intrat cu sufletul plin de drag de frumos și cu dorința arzătoare să studieze pictura, dovedind o voință fermă de a învinge orice obstacol care i-ar putea sta în calea împlinirii visului de a ajunge pictor profesionist. Ceea ce îl evidenția la început lucrând la naturile statice pe care le pictam la lecții și mi s-a întipărit mie în memorie, era obișnuința lui să reprezinte fundalurile în dungi colorate, ceea ce lăsa impresia de covor sau paretar. El, probabil, categoric nu-și putea închipui un spațiu gol, incolor, deoarece la țară, pereții casei se îmbrăcau neapărat în covoare, paretare și pe jos țoluri țesute la natră, iar copiii de mici creșteau întru-n astfel de anturaj neaoș împodobit într-o veselie de culori și horbote. Cred că aspectul acesta arhetipal l-a marcat profund în copilărie, ca principiu de bază, dacă mai apoi a tânjit să se developeze din subconștient cu o asemenea paletă de emoții care satura de la sine cromatica imaginii pe colile de studiu. Tot în anii de studenție, la Colegiu, un corespondent de la radio l-a întrebat dacă vrea și crede că o să devină un artist recunoscut și el a răspuns fără echivoc: ,,și vrabia visează să devină vultur”. Dar ca să te faci vultur se subînțelege că trebuie să fii crescut întru-n cuib de vultur și acesta ulterior a fost să fie atelierul maestrului Grecu.

     Apropierea de Mihai Grecu s-a înfiripat simplu, deja în anul 4, în timpul lucrului la tablourile – compoziții pentru susținerea diplomei de absolvire, ne-a vizitat inopinat atelierul dintru-n subsol, unde patru studenți, lucram separat de grupul întreg. S-a uitat la lucrările noastre, a comentat și am discutat despre pictură și despre problemele actuale în artă în general, iar ceea ce ne interesa să auzim în mod exclusiv de la el care reprezenta pentru noi o mare autoritate, cu toate că nu era profesorul nostru și nici nu preda la Colegiu. Cu alte cuvinte am avut un mare noroc, întru-n moment crucial pentru noi, să ne bucurăm de observațiile și binecuvântarea marelui Grecu. Îi cunoșteam pictura din expoziții și chiar dacă nu-i percepeam tehnica, stilul exuberant, totuși prețuiam și admiram faptul în sine de a fi un răzvrătit în mijlocul oastei, cât frunză și iarbă, de retrograzi și birocrați în UAP-ul sovietic.

     Ulterior, fiecare dintre noi, și-a urmat propriul destin. Andrei a fost repartizat să predea la o Școală raională de Arte Plastice pentru copii . În curând eu am fost recrutat în armată. Aflând acest lucru, ca un prieten fidel ce era, s-a prezentat la Comisariatul Militar și a cerut, de bună voie și nesilit de nimeni, să fie și el recrutat. Tinerii pedagogi se bucurau de scutire pe termenul repartizării obligatorii la locul de muncă care era de 3 ani. După această perioadă erau și ei mobilizați. În așa zisa ,,epocă a stagnării”, Andrei Mudrea, bănuiesc, a fost unicul care s-a dus voluntar în armată, ca atunci când ne vom întoarce, împreună, și fără probleme, liberi, să ne urmăm scopul și himerele, visurile noastre în care credeam neclintit.

     Peste doi ani, programul s-a rectificat. Eu am plecat la Moscova cu gând să-mi continui studiile, iar el a rămas, pregătindu-se să acceadă la ucenicia maestrului Grecu. Nu peste mult timp, m-a vizitat la Moscova, iar de acolo am plecat pentru câteva zile să pictăm peisaje rusești întru-n cătun din apropierea orașului Vladimir, înclusiv în oraș. După ce am mers cu trenul în jur de 5 ore, de la stația unde am coborât urma să parcurgem încă vre-o 7-8 kilometri pe jos. Deja înnopta și ploua iar noi mergeam zgribuliți dar foarte bine dispuși, chiar entuziasmați să traversăm ca în poveste: o pădure, un râu și o câmpie. Ploaia la un moment dat încetini și în cerul noros s-a format o gaură spre bolta senină albastră cât să încapă două stele mari sclipitoare chiar deasupra noastră. S-au ivit sus în acel hublou și strălucind ne luminau poteca în noapte. Noi eram uzi leoarcă dar fericiți de această minune care ni s-a arătat, luând-o drept semn evident pentru noi amândoi, ca o sus/ținere a ceea ce tindeam să fim și să facem. Așa s-a întărit în noi încrederea că, deasupra, avem câte o stea protectoare. Și acele două stele identificate de noi drept protectoare care ne priveau ca doi ochi de sub pleoapele norilor ne-au condus tot drumul cât a durat până am ajuns la destinație, unde ne aștepta bunica unui camarad de-al meu din vremea serviciului militar.

     La întoarcere Andrei și-a luat inima în dinți și a trecut pragul atelierului lui Mihai Grecu cu speranța că va fi acceptat și din momentul acesta, într-adevăr, a devenit discipolul reputatului Maestru.

E cunoscut faptul că, ucenicia în atelierul lui Mihai Grecu a durat în jur de un deceniu, timp în care a lucrat sub îndrumarea maestrului și realizările lui în pictura de atunci, mai mult sau mai puțin, incontestabil purtau amprenta lui Grecu, după care au urmat mai multe etape de căutări insistente pentru a-și dibui tendințele și principiile proprii în pictură. Toate aceste etape le-am analizat amănunțit în textul monografic din Albumul ,,Andrei Mudrea”. Se poate spune fără îndoială, că ele i-au servit drept trepte ale creației ce i-au prefigurat pregnant individualitatea. În pictura figurativă el și-a regăsit identitatea valorificând atât performanțe tehnice cât și realizări artistice, cum sunt: seria de început cu ,,Casele” țărănești; tablourile de dimensiuni impunătoare pe teme istorice, la care s-a angrenat cu toată energia; pânzele monumentale consacrate trezirii și renașterii naționale; dar și o serie de nuduri stilizate; deasemenea, compoziții religioase pe tema evanghelică, tablouri de valoare care îl reprezintă.

     Dar Andrei Mudrea nu era liniștit și împăcat cu ideea unui stil propriu deja bine conturat și cunoscut de critica de specialitate și de publicul amator de frumos.

Odată, vizitându-l în atelier, l-am găsit preocupat de un peisaj (pe care ulterior l-a numit, Lanuri -2002) după studiile recent pictate la plein-air cu dealuri în persectivă spre orizont și prim-planul dungat de fâșii în diferite culori ca și cum s-ar vedea terenul dintru-n avion abia decolând. Întrucât ceva îl deranja, mai exact îl plictisea, am reflectat împreună privind lucrarea. Parcă se cerea ceva neobișnuit, insolit, lucrarea, din poziția ei conform imaginii reprezentate pe orizontală, să fie întoarsă pe verticală, ca să i se poată surprinde o ipostază neașteptată. Și din momentul inversării, pânza în cauză i-a deschis altă modalitate de a vedea și a simți lucrurile, iar această manevră epatantă a fost ca și o bătaie din palme spontană care întrerupe inerția gândirii logice în practica Zen, ca pentru o clipă în vacuitatea formată, omul, să fie sus/tras în transcendere.

Aș putea să o numesc și clipa de grație a unui artist veritabil peste care revelația își revarsă generos darul său, căci creația se manifestă prin revelație. Imaginea în racursiu vertical era tocmai ceea ce-i lipsea – reprezentarea metafizică invizibilă a ceea ce e dincolo de ce se vede. A avut loc de fapt săltarea în necunoscut și imediat în zilele următoare Andrei a realizat câteva lucrări testând această nouă direcție atras în mod firesc de pictura abstractă, cu toate că și mai înainte, procedeul abstract, din când în când îl tenta să fixseze pe pânză sau orgalit împrovizații spontane captând vibrații de nuanțe interesante dispersând iscusit, artistic, vopseaua pe suprafața viitorului tablou. De data aceasta, s-a prins că lucrează l-a cu totul alt nivel performant și cu alte modalități de exprimare.                    

     În paralel începe să ,,meșterească”– modeleze din diferite elemente și detalii din corpuri metalice sau alte materiale chipuri ludice, scene tragice, compoziții metaforice prin care se configurează și preocuparea lui de sculptura – obiect care va dezvălui o impresionantă latură în creația sa din continuare.

     Andrei Mudrea este foarte concis, când e vorba să-și exprime opinia sa despre propriile lucrări, caracterizându-le ca pe o manifestare nemijlocită a frumosului. Deci se știe că Arta exprimă frumosul, iar el, după cum susține singur, este slujitorul , creatorul de Frumos. ,,Veniți să vedeți Frumosul” este chemarea lui firească adresându-se publicului și în special admiratorilor de pictură. Iar atunci când o unitate militară a format o coadă lungă la ușa galeriei UAP îmbulzidu-se să-i vadă expoziția, el exclamă cu totul fascinat: ,,O, dacă ar fi să fie întotdeauna la Galerie un asemenea rând după frumos! Frumosul este religia lui Mudrea, ultimul adevăr, pentru care el a putut jertfi și jertfește totul, îar în această misiune este mobilizată, aș putea spune, toată familia care suferă și se bucură împreună cu el, în funcție de împrejurări. În dialogurile lui Platon, Socrate, polemizând ca să prindă identitatea frumosului, îl caracterizează astfel: ,,Frumosul este greu”. Iar după Lucian Blaga, Frumosul și Lumina vin de la Dumnezeu. Teologul Anders Nygren în ,,Eros și Agape” scrie: ,,Frumosul sensibil trimite dincolo de el la Frumosul în Sine, devenind astfel pentru suflet un prilej să mediteze la apartenența lui la lumea suprasensibilă”. E adevărat și faptul că în procesul extatic al creației artistul poate atinge o bucurie și o înălțuire egală cu cea religioasă. Mitropolitul Antonie de Suroj povestea despre un profesor care a vizitat Rusia și cu ocazia aceasta a mers la spectacolul de balet Giselle, uluit de dansul balerinei, acesta a exclamat : ,,Nu este posibil să dansezi așa cum a dansat ea decât dacă este o experiență religioasă în toată puterea cuvântului.”

Frumusețea dansului, spune părintele Antonie, trimitea către un sens mai presus de experiența umană a morții. Această femeie, după părerea profesorului, nu ar fi putut dansa așa dacă ea nu ar fi făcut din dansul ei rugăciune iar el, urmărind acest dans, participa la rugăciunea ei. Eu nu știu , continua părintele povestind, cine era persoana care a dansat, dar, dacă dansul poate fi o expresie a rugăciunii, dacă frumusețea gestului sau armonia lui poate transmite rugăciunea, atunci înseamnă că frumusețea nu este doar ceea ce satisface privirea ori auzul sau ceva care transmite numai sentimentul unei armonii create, ci este ceva care ne ajută să facem un pas mai departe.       

     Aidoma dansului, anume sub acest aspect al frumosului, poate fi contemplată și pictura, în special pictura abstractă. Scriitorul celebru și Învățător de Isihasm Vasile Andru afirma, luând cuvântul la una din expoziții că, artistul plastic prin operele sale picturale trebuie să ne conecteze la divin. Fiul meu Leon-Alexandru în cei doi ani de Masterat, la reputatul profesor și președinte al UAP, Petru Lucaci, a pictat în stilul, i-aș zice ,,suprematist” și cu o serie de lucrări al acestui concept abstract și-a susținut teza. L-am întrebat să-mi spună care e mesajul lucrărilor și mi-a răspuns că mesajul este însuși conceptul.

     Andrei Mudrea și-a lansat expoziția sub genericul frumosului dar și al libertății creative: ,,Creația adevărată trăiește doar în libertate. Artistul trebuie să fie liber ca pasărea în zbor”. Se observă aceeași imagine din adolescență, a păsării în avântul liberei deveniri. Această declarație a lui Mudrea sună exact în unison cu manifestul promotorilor abstracționismului expresionist încă de la începutul sec. XX. Tendința lui este un răspuns absolut sincronic și adecvat la manifestul lui Kazimir Malevici care îi îndemna pe cei care au de gând să facă artă modernă, că trebuie să se elibereze de stereotipul asociativ al închipuirii în favoarea imaginației nonobiectiviste. ,,Cubofuturiștii, scria el, deja au ieșit din tina artei academice, dar trebuie mers mai departe până la zero-forme, și mai departe, la ieșirea în altă dimensiune“. Și trecând cu devagațiile sale filozofice peste orice îngăduință declară ceva cu o îndrîzneală la limita blasfemică: ,,Dacă omenirea a conturat chipul lui Dumnezeu după chipul său, atunci Patratul Negru este chipul Dumnezeului în esența Lui desăvârșită” Cam așa își caracteriza Malevici lucrarea de bază în zero-forme.

,,Deși, între timp cercetătorii, scrie Codrina-Laura Ioniță, conferențiar universitar- Istoria Artelor, au ajuns la concluzia că patratul , spre deosebire de cerc și cruce ca formă, în natură nu există. Această formă a fost creată de homo sapiens. Prin urmare Patratul Negru se referă mai degrabă la om decât la Dumnezeu. În multiplele sale publicații Kazimir Malevici dezvoltă înțelesul, zero-forme-i care se începea cu ,,nimic”și se extindea până la ,,tot”. Acesta însemna Absolutul dar și semnul negației Patratului Negru. Malevici credea că noua epocă este a desăvrșirii, iar desăvârșirea este ca Dumnezeu”. Cu toate acestea Malevici nu era atât de străin obiectivismului și nici cubofuturismului, simultan creând o mulțime de tablouri deosebite, marcate subtil de conceptul său novator suprematist.

Nici Andrei Mudrea într-o epocă postmodernă nu pictează lucrări exclusiv                 nonobiectiviste după principiul zero-forme, căci opțiunea pentru culoare, factură și forme este predominantă, vorba lui: ,,Eu vreau să fiu liber în alegerea modului de exprimare în concordanță cu starea și necesitatea sufletească în care mă aflu.

     Pictura Rază de lumină IV-2015, care a inspirat și titlul expoziției, este lucrarea perfectă ca model reprezentativ al conceptului Mudrian abstract. Aici a obținut un dublu efect, formal, și esential. Tabloul sugerează fără a fi sugestiv. Dar Absolutul nu mai e pătrat, ci are forma cercului-atot. Lucrarea parcă ar vrea să ne insufle o clipă supremă a începutului big-beng-lui universal, când a isbucnit prima rază fulminantă din nimic și dintr-o dată totul a apărut să fie. Și vibrația formelor geometrice, și liniile de rezistență pe diagonală cu pete calde și alb în contrast estompat armonios, colorit cu o textură bogat prelucrată, de un estetism bine însușit.

     Se poate afirma cu încredere că, sensul picturii abstracte nu este de a povesti, ci de a spune . În acest sens Vasily Kandinski este marele artist carismatic care a tins și se pare că a reușit în cartea sa ,,Spiritualul în Artă” (1910) să argumenteze temeinic aspirația spirituală în arta abstractă, pe care a lansat-o atunci când încă nimeni nu-și putea închipui asemenea erupție euforică picturală, ca ulterior să se răspândească în Europa, iar puțin mai târziu și pe continentul american.

 După opinia Codrinei-Laura Ioniță, Kandinski considera că formele și culorile reprezintă felul în care natura devine vizibilă, însă acestea au o viață proprie independentă de lucrurile naturale. Ele pot acționa și în mod direct asemena muzicii sau cuvântului asupra sufletului. Culoarea are gust, parfum, sonoritate. La fel și formele, cum e triunghiul, cercul, linia. În concepția lui culorile au proprietățile lor, propriile posibilități de exprimare. Pe lângă efectul pur fizic al culorii artistul ne face cunoscut efectul psihic. Prin observarea culorii iese la iveală forța psihică a culorii care trezește o vibrație sufletească.

    ,,Forma abstractă sau geometrică, afirma Kandinski, posedă un ton interior propriu, ea este o ființă spirituală dotată cu calități identice cu această formă, Un triunghi (neavând alte caracteristici indicatoare decât că este ascuțit, obtuz sau isoscel) este o ființă. Un parfum spiritual propriu emană din el. Asociat cu alte forme, acest parfum se diferențiază, se îmbogățește cu nuanțe, dar în fond rămâne neschimbat”. Firește, arta presupune interpretare, atât din partea creatorului cât și al receptorului.                                  

      Actul creator autentic nu poate fi o născocire a artistului ci are întotdeauna o dimensiune revelată. Artistul e intermediarul care materializează intuitiv ceea ce i-a fost transmis, ceea ce a primit, cum ar preciza Socrate: ,,de la Zei”. Artistul are,  vorbind la figurat, harul de a naște dându-i trup sufletului care e de la cer și va rămâne esența viitorului copil-operă. Așa se explică încărcătura spirituală a reprezentărilor care nu neapărat se integrează cultic sau se sublimează religios unor anume convenții ori canoane, dogme și tradiții.

     În filmul sud-coreean ,,Pictând vântul” este vorba despre un pictor care a existat în realitate în sec. XVIII, care atunci când nu avea inspirație bea demențial cuprins de patima amorului simțindu-și existența fără rost, iar când venea inspirația și entuziasmul, se izola pe perioade mari dedându-se picturii până la uitare de sine. La finele filmului el era preocupat de modelarea vaselor de lut pe care le picta și le ardea întru-n cuptor. Întrucât vasele de lut doar trecute prin foc se întăresc și pot dăinui , și-a dat seama că și el aidoma vaselor de lut trebuie să treacă inițierea arderii ca să devină recipientul perfect al inspirației divine. Așadar, întru-n moment de maximă exaltare excesivă el s-a aruncat înlăuntrul cuptorului încins . De fapt actul acesta, al ,,arderii de sine”, semnifică sacrificiul artistului pe altarul de foc al slujirii în artă precum și puternca gelozie și râvna de a atinge perfecțiunea supremă a recipientului.  

      Evident, Andrei Mudrea are puncte –linii convergente în mod direct cu pictura abstractă europeană. Dar se observă și o tangență indirectă cu arta abstractă americană a anilor ’50 prin reprezentanții ei remarcabili în pictură cum este Jan-Paul Riopelle, pe pânzele căruia vedem claie de armătură picturală toată la suprafață, pe când la Mudrea se întrevede doar în substraturi un păinjeniș de linii colorate, unele haotice, altele ordonate, care seamănă a armătură pentru pictură deoarece ea e situată înlăuntru și nu e altceva decât textura care definește factura picturii în profunzime. El aplică o tehnică mixtă complicată, în câteva straturi. În prima etapă plasează anumite pete de culoare ce au menirea ca ulterior să străbată, la a doua adaugă tușeuri cu factura necesară reliefată, fie cu cuțitul de paletă sau cu pensula, apoi brodează reverberația armăturii și în ultima etapă apare imaginea propriu zisă, concretă. În aceeași măsură e valabil și exemplul picturii, dezinvolte și învolburate a lui Jackson Pollok. E reprezentativă, în acest sens, prin intenții comune și sculptura lui Richard Stankiewicz.

      Andrei Mudrea a evoluat de la stropiri energice și pensulații abile spontane pe un fundal sobru trecând ușor la contraste polivalente și încărcături pur geometrice, apoi, combinând aceste efecte și experiențe dobândite pe parcursul a mai mulți ani a reușit să se întreacă pe sine într-o serie de lucrări în care izbutește să atingă plenitudinea armoniei și a libertății ca exprimare a imaginii abstracte pe pânză și artistismul cromatic complex. În ele nu mai predomină stricta geometrie sau exclusva improvizație compozițonală înveșmântată într-o abundentă coloristică sofisticată, ci eliberată de surplusuri și aglomerație imaginativă apare într-o regăsire de sine a echilibrului temperat.

      Din lucrările pur abstracte a întregii perioade conceptuale menționez în mod deosebit: seria Pensulația -2002; Grădina de aur -2002; Firul Ariadnei -2004; Suprafață în galben -2011; deasemenea și seria de Simfonii -2012;  Compoziție în alb I -2010; Alte spații -2012; Structuri -2010; Enigmă I și II -2012; Călătorie în timp -2012; Omagiu pentru Picasso -2012; Raza de lumină V -2015; Amintire despre Brâncuși II -2016; Parada planetelor -2018. În multe din lucrările sale Andrei Mudrea apelează și la imaginea obiectelor concrete sau face aluzie la ele, cum este de exemplu, seria de Naturi statice -2010, 2012; aluzia Ferestrelor, din atelier, cu Lună și altele -2011, 2012, sau compoziții în care universul se străvede prin imaginea transparentă a obiectelor care ne înconjoară în viața de zi cu zi, cu semnele unor instrumente muzicale, Concertul cu orgă -2012; Baladă I și II -2015; Clar de Lună III -2015.

     Pictura lui Andrei Mudrea în această manieră emană o muzică imensă, Concert -2010. Muzica izbucnește năvalnic din pânzele sale ca din boxe cu sunetul dat la maximum, asemenea valurilor unui râu vertiginos. Cu toate că titlurile tablourilor nu sunt dintru-n context abstract, ele fiind narative, totuși prin sensul liric pe care îl poartă accentuează, amplifică și mai mult lirismul registrului general al imaginilor.

      Pânza, Ecoul unei romanțe -2011, reprezintă o compoziție cu subiect autobiografic. Din aceeași suită vine și tripticul, Răpirea Europei -2014, o lucrare monumentală cu toată Istoria și patimile Țării în spatele taurului emblematic pe care stă comod întinsă nud Cumințenia Pământului. Iar Motivul biblic -2015, o compoziție convulsivă a crucii scăldată în sângele Mântuitorului ( Ducerea Crucii), Golgota II -2016, foarte expresivă deși laconică la limită, întruchipând metafora Golgotei printru-n singur Cui plin de sânge trei sferturi de la vârf în sus, pe înălțimea de doi metri și jumătate a lucrării. Foarte stresantă redare a acestui Cui cu literă mare, reflectă întreaga crucificare sălbatică a lui Iisus Hristos, intercalat de o rază în alb, (Duhul Sfânt) din stânga în jos, sub unghi. O metaforă cu un simbolism al cupolei și crucii răsturnate de o expresivitate severă, lapidară dar exhaustivă, deosebit de pătrunzătoare, reprezintă și lucrarea, Biserica albă -2016.

      Gândindu-mă acum la cât de multe a reușit deja să realizeze, nu știu mai departe de care orizonturi deschise ale artei, de câte alte ispite ale frumosului va tinde să se prindă privirea intuitivă a lui Andrei Mudrea ca să-și urmeze sorocirea talentului și împlinirea sa de creator, dar cred, aștept și-i doresc multă putere ca să poată bucura admiratorii de frumos și pe viitor cu ample expoziții și să surprindă lumea cu noi experimente și înalte viziuni picturale.

                                                                                                

                                                                        pictorul Nicolae Guțu                                                                   20 ianuarie 2020, București      

 

 

CRONICA TIMPULUI - mai, 2020. Revista Uniunii Ziariștilor profesioniști din România

Flacăra lui Adrian Păunescu nr. 10 - 26 martie 2020

Приближение к источнику

Articol publicat în revista "Stiință și Religie", Moscova, numarul lunii noiembrie, 2015.

 

 

Eu sunt născut de mama mea Sofia, în Siberia

Eu sunt născut de mama mea Sofia Bivol ( Guţu), în Siberia, trup şi suflet din sângele ei, nu ,,luat de suflet”, cum circulă un zvon prin satul meu de baştină Ulmu, Ialoveni, R. Moldova. Asupra acestui aspect aş vrea să mă opresc şi să inlătur orice urmă de suspiciune în ce priveste originea mea .

La începutul lunii februarie, anul curent, mama mea, în vârstă de 82 de ani a venit cu ceva probleme de sănătate la doctorul de la dispensarul din sat. Doamna doctor, consultand-o, printre altele,  a întrebat-o dacă eu sunt acela pe care mama l-a luat de suflet. Surprinsă de o asemenea întrebare, mama i-a răspuns prompt şi cu demnitate: ,, Eu am trei copii: doi băieţi şi o fată, născuţi de mine”. “De unde vin vorbele astea?” Doamna doctor,  pusă în înrcurcătură, a recunoscut că ar fi auzit şi ea, la rândul ei, de la altcineva.

De fapt, nu are nici o importanţă cine şi ce a spus, căci în realitate confuzia vine de la un scurtmetraj documentar realizat cu ocazia sfinţirii  Troiţei de la Ulmu, pe data de  6 iulie anul trecut , film care circulă si pe youtube. Materialul a  fost realizat de reporterii de la canalul ,,Jurnal TV” şi transmis la televizor în seara aceleeaşi zile. L-am urmărit şi eu, chiar atunci când a fost difuzat şi am rămas  înmărmurit când  am văzut ce mai rămăsese  din întregul interviu pe care îl dădusem  la ceremonia de sfinţire. Au lăsat  dintr-un material amplu doar un mic fragment de  doua minute cu informaţia  despre eveniment. Mie mi-au rezervat şi mai puţin, un cadru de 2 secunde, fiind siguri că anume secvenţa pe care au ales-o ei va produce senzaţie. Este cunoscută goana jurnaliştilor după senzaţional. Au scos ceea ce era important în toată povestea şi a rămas doar anecdoticul. În cadru nu  apare numele meu, cine sunt, ce  spun. De fapt, spuneam că  am ridicat acel monument  în 1990, consacrat deportărilor, apoi peste 24 de ani am realizat restaurarea lui capitală,  din propriul entuziasm, cu posibilităţi proprii, dar cu dragoste şi cu truda propriilor mâini. Toate astea au rămas în spatele cadrului, sigur, „detalii neinteresante” pentru operatori. Deoarece lipseşte întreaga poveste, cuvintele mele,  rupte din context, au dat naştere unor erori, care, într-un alt context ar fi chiar amuzante. De fapt, textul rostit de mine  este o metaforă, care are în vedere răspunsul la întrebarea obişnuită a copiilor mici ,,de unde m-am luat?”. La noi, în Moldova, li se răspunde, de obicei că: ,,te-a adus barza în cioc”, sau că: ,,te-am găsit învelit într-o frunză de curechi”.Copiilor mei, de exemplu, le-am spus că i-a trimis Dumnezeu ca să fie copiii noştri, să constituie familia noastră. Când era mic, baiatul meu, la fraza, rostită de altfel de  orice părinte atunci când povesteste ceva din trecut şi îi spune copilului „tu încă nu erai pe atunci” m-a întrebat curios: ,,da unde eram, când nu eram?” Răspunsul, că  era în cer la Dumnezeu, i-a fost absolut suficient. 

Dar în peisajul sumbru al Siberiei nu zboară cocostârcii şi  nici nu creşte varza cu frunzele mari desfăcute. Şi la întrebarea mea nevinovată  „de unde m-am luat” mama   mi-a zis, cu toată candoarea de care era în stare, că m-au adus valurile învolburate ale Irtâşului. Avea şi o explicatie: cătunul din inima Taigalei, unde fuseseră deportati, într-adevăr se afla chiar pe malul fluviului Irtâş. Iar la început de exil, pentru o buna bucată de vreme, au stat într-un bordei săpat de bunicul Constantin Bivol, săpase în povârnişul abrupt, deasupra acestei vâlvătăi curgătoare. În vuietul Irtâşului se trezeau, munceau, se culcau şi toate gândurile, visele, speranţele se împleteau de-alungul nesfârşitelor valuri. De aceea era simplu să spui: ,,Te-au adus valurile”. Ei înşişi au fost aduşi acolo de valurile uriaşe ale represaliilor.

Exact la aceasta figura de stil mă refeream în interviul cu pricina când am spus că, mic copil fiind, ,, mama mi-a spus că apele Irtâşului m-au adus la mal iar ei i-a fost milă de mine si m-a luat acasa”. Iată cum un copil  ,,de sânge siberian” a fost ,,adoptat” de către o mamă basarabeancă”. Evident, mesajul acesta nu poate fi citit decât la figurat, în calitate de snoavă, nicidecum  mot-a-mot, cum dealtfel s-a înţeles în mod eronat.. Am zis ,,sânge  siberian” pentru că m-am născut în Siberia, cu câmpul de bază bioenergetic şi zodiacal imprimat în timpul gestaţiei, al naşterii şi apoi al primilor ani ai copilăriei care determină caracterul omului şi viaţa lui în general. 

Întrucât consider că mi-a fost  trimis sufletul ca să mă nasc întrupat de la o mamă basarabeancă, care se afla la acea vreme în Siberia, am zis, metaforic vorbind, că ,,m-a adoptat”, aş putea să adaug ,,în burta ei”, căci în general sufletul semnifică cerul. Iar ceea ce este de la cer, se şi va întoarce ulterior  acolo de unde îşi trage originea sau la nivelul pe care îl merită  .

Sper, odata cu aceste explicaţii, să dispară orice  urmă de îndoială  sau confuzie în ceea ce priveşte provenienţa mea autentică.

                                                                                                                                                                                                  

                                                                                pictorul   NICOLAE  GUŢU

                                                                                                           25 februarie  2015

Dreptul de autor al Monumentului-Troiţă de la Ulmu

                     La sfârşitul anului 2011, în zilele de 25 noembrie şi 16 decembrie, a fost lansată cartea ,,ULMU de pe valea Botnei”- autori jurnalistul şi scriitorul Tudor Ţopa şi sciologul Nicolae Schiţco, proiectul fiind susţinut în special de către fostul primar al satului Ulmu, Ialoveni, Tudor Coşleţ. După  o iarnă cu drumuri extrem de întroienite,  abia în primăvară am avut posibilitatea să o răsfoiesc la Chişinău. Toate bune şi frumoase, dealtfel ca şi atrăgătorul plai al acestui sat străvechi de răzăşi care a inspirat să se scrie în ultima perioadă deja a 3-a carte. Având temelii antice, întradevăr, dacă luăm în consideraţie şi civilizaţia cetăţii,,cucute” pe a căror urme şi cioburi de ceramică se poate păşi uşor  masându-ţi tălpile pe meleagul noastru. Dovadă sunt cuvintele pe care le-a spus odată  pictorul Andrei Mudrea, venind la mine în vizită, fascinat de Ulmu  încă de pe când eram studenţi la Colegiul de Arte Plastice: ,,Tu ai ştiut unde să te naşti!” 
                         La capitolul ,,Troiţa din dealul crucii”, monument iniţiat şi realizat decatre mine, care a devenit din 1990 încoace emblemă a comunei Ulmu, persistă povestea din moşi strămoşi a două familii, Frunză,nefiind rude, dar persecutate în anii de tristă amintire şi cu accentul axat pe o publicaţie preluată  de la ,,Moldova Suverană”sub acelaşi titlu, din 27 august şi 7 septembrie 1993, semnată de Antonina Sârbu şi fotograful Andrei Mardare, reprodusă aici parţial, despre arhitectul Alexandru Frunză originar din Ulmu dar stabilit în SUA de mai bine de jumătate de secol, fotografiat împreună cu fratele său şi o soră alături de tatăl meu Vasile Guţu în faţa Troiţei.

 Nu aş avea nimic împotrivă, dacă în articolul dat nu ar fi fost lezat dreptul meu de autor şi ctitor realizator. Faptul că eu sun autorul monumentului, în sat o ştie toată lumea. Tocmai de aceea  mă întreb, cum a apărut această poveste în articol, dar şi în carte despre Alexandru Frunză drept ,,autor” de Troiţă alături de tatăl meu, care aici e reprezentat în calitate de executant?  Fermecătoare legendă ticluită şi legate strâns între ele, de către jurnaliştii ziarului şi repetată în această carte cu atâta insistenţă: biografia domnului arhitect cu Troiţa monumentală înălţată de mine, dar nu poate fi adevărată. În fond doar eu ştiu cum a fost concepută şi realizată dar pe mine nu m-a întrebat nimeni .Se poate spune, că d-l Frunză ,,a venit, a văzut şi a învins”, exact în stil american. De mine, nici vorbă, or în acest articol numele subsemnatului este cu totul evitat. Domnului Frunză i se acordă activitatea, opera şi rolul de principal personaj. Pe când tatăl meu întradevăr mi-a fost ajutor de bază la edificarea acestei lucrări, dar nu el acondus realizarea ei.Acolo, unde eu ar fi trebuit să apar alături de el şi cu tot neamul meu duşi în Siberia încă din 1940- străbunicii, apoi în1949- bunicii mei din partea ambilor părinţi, inclusiv părinţii şi în cele din urmă chiar eu singur născut în taigaua de pe Irtâş, sub titlul Troiţei apare în prim plan doamna profesoară Elena Frunză cu mama ei şi cu întreg neamul, inclusiv şi omul de vază de peste ocean.Voia lor, să fi apărut cu cine îşi doresc şi în ce postură sunt apreciaţi, fie drept martiri, fie drept eroi, fie drept meşteri fauri, dar nu e corect să li se atribuie meritul altcuiva pe fundalul unei lucrări la care nu au nici un aport. Drept autor al Troiţei, m-a menţionat chiar Elena Frunză în prima carte despre Ulmu, pe care a şi scris-o , dar şi de către d-na Valentina Corcodel în cartea sa despre deportaţii de la Ulmu ,,Rocada destinului” pentru că bineânţeles, se ştie întrucâtva cum stau lucrurile deşi foarte vag, deoarece nici dânsele nu au stat de vorbă cu mine pe tema aceasta.  N- am considerat niciodată că e necesar să dezvălui  aspecte legate de munca de pregătire pentru realizarea acestei lucrări, mai bine zis nu i-am acordat nici o importanţă. Tocmai pentru a evita orice speculaţie mă văd nevoit să fac câteva precizări. În anul când a fost publicat  articolul cu d-l Frunză aveam intenţia să dau replica, dar ezitând m-am abţinut ca nu cumva să provoc vre-o altercaţie pe seama acestui monument – Altar consacrat celor deportaţi şi tuturor jertfelor regimului comunist, gândindu-mă, vorba ceea, că ,,apa trece, iar pietrele rămân” E greu de crezut că autorii noii cărţi nu au citit cu atenţie fiecare filă din volumele anterioare despre Ulmu, omiterea numelui meu de la această temă pare a fi stranie dacă nu chiar intenţionată, fie de către autori, fie de către consultanţi. Or, domnii scriitori în cazul acesta şi-au supraapreciat serios munca de ,,investigaţie ştiinţifică” la care pretind. Că eu aş fi ridicat vre-o Troiţă la Ulmu, nu am găsit să se menţioneze în carte nici la articolul consacrat mie şi activităţii mele pe tărâmul Artei plastic, probabil ar fi fost prea de tot. 
                   Dar vreau să spun că această ideie de troiţă în lemn mi-a captat atenţia nostalgică  încă din timpurile sovietice urmărind-o în grafică de carte religioasă românească, care nu mi-a lipsit niciodată. De aceea în prima etapă, ca material de studiu  am luat în consideraţie şi modelul mic de Troiţă aflat la mătuşa d-lui Alexandru, pe care dânsul a cioplit-o în adolescenţă la Şcoala de Meserii, căci în ea constă de fapt ,,mărul discordiei” cu pricina confuziei generată şi difuzată, cred eu iniţial, de către doamna Elena Frunză care prima s-a lansat în 2005 în calitate de cronicară a comunei Ulmu.  Problema constă în faptul că doamna Frunză nu are de unde să ştie, dacă n-a binevoit să se informeze, că eu, cum e firesc oricărui creator, nu m-am oprit la acest obiect de artizanat, ci înainte să încep lucrul, am plecat în 1990 de Paşti l-a Bucureşti şi în alte zone unde am cercetat diverse forme de Troiţe mari, ca stil şi interpretare, întrebănd de toţi despre modele şi unde sunt amplasate. Am mai descoperit că Troiţe de artizanat mici asemănătoare ca model se pot găsi în vânzare şi chear am şi procurat 2 de la consignaţie ce stau şi astăzi în atelierul meu de la Bucureşti şi chiar aş putea să-i cumpăr una şi dânsei, ca să-i treacă nostalgia după ,,macheta” domnului architect. Ulterior, acest model de Troiţă tot mică, am aflat că o avea acasă pe masă părintele Ioan, fost preot de Ulmu, care locuia în satul vecin la Văsieni şi care a studiat cândva împreună cu Alexandru Frunză la Şcoala de Meserii. Acolo elevilor li se dădea o temă după un model şi fiecare executa replica sa.Până nu demult o Troiţă exact în stilul acesta, aş zice clasic tradiţional, cu o înălţime de1,5m. turnat în fontă se putea vedea în cimitirul armenesc din centrul Chişinăului. 

 Cel mai important lucru este că, atunci la Bucureşti, m-am împrietenit cu un tânăr student bucureştean pe nume Octavian Ghiţă,care m-a condus (şi o poate confirma) l-a mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştiului, unde am şi decis văzănd in realitate Prototipul  acestor Troiţe mici, cum trebue să arate monumentul pe care îl voi înălţa eu. Anume la mănăstirea Cernica s-au definitivat căutările, am schiţat şi am prelucrat,  respectând tipul, cu improvizaţii de ale mele, cum ar fi: ornamentul de viţă cu struguri, icoana Mântuitorului Iisus Hristos pe faţă şi Icoana Sf. Gheorghe pe cal alb omorând balaurul pe spate, capul de taur- emblema stemei vechi a voievodatului Moldovei, dar şi în calitate de semnificaţie a Evanghelistului  Luca  drept protector al picturii, ceea ce mă privea pe mine în mod direct, 5 îngeri însoţitori, precum şi cutiile de pus lumânări pentru cei vii şi cei morţi fixate simetric pe ambele aripi din dreapta şi stânga postamentului. Troiţa de la Cernica înaltă de 6 metri cu soclu cu tot, a fost ridicată în anul 1924, în memoria ostaşilor români căzuţi în Primul Război Mondial. Am găsit-o acoperită de patina vremurilor, dar în stare bună.  Troiţa de la Ulmu  am sculptat-o în aceleasi dimensiuni impunătoare dar ma-m străduit să-i dau mai multă expresivitate monumentală.
            Din cele expuse reiese cât se poate de limpede că în cazul de faţă poate fi vorba  exclusiv de calitatea de autor al replicii Prototipului-Troiţă al Meşterului Popular Anonim, care  actualmente se află la mănăstirea Cernica. Cred, nici unul dintre ei n-au ştiut niciodată de unde vine şi unde se află sursa originală, dar d-lui Frunză, posibil să-i fi plăcut să se facă a uita că lucrarea sa şi-a cioplit-o cândva după o mostră, în orice caz, jurnaliştii de azi şi de ieri, substituind autorul şi mitizând istoria, nu s-au obosit măcar să-l consulte pe tatăl meu ,care sigur că i-ar fi trimis la mine deoarece nici el nu cunoaşte amănuntele. Pentru respectarea adevărului istoric vreau să se ştie că arhitectul şi preotul  şi-au cioplit jucăriile după o mostră ce reprezenta modelul original, iar eu am sculptat  Replica  chiar după Original, a lor este de 40cm. mărime, iar a mea e de 6 metri.  De aceea rog să nu se pună toate laolaltă, ci să se facă cât de cât o distincţie dreaptă referindu-mă aici şi la punctul legii valabil în toată Uniunea Europeană despre ,,operele derivate”care spune că: ,,Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, deasemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la unul sau mai multe opere preexistente, care reprezintă o muncă  intelectuală de creaţie.”  Deci fiecare cu opera lui. Dar eu nu am o pretenţie exagerată, decât că la Ulmu, sunt autorul replicii Troiţei de la mănăstirea Cernica.                                                                             

              Pornind această idee de Troiţă la Ulmu eu am căutat să reânnoiesc tradiţia clasică populară de troiţă în lemn deosebită de cea a răstignirilor de sub arcuirile de tablă, de care există mii şi mii la noi în Basarabia şi în această investigaţie am ajuns la Arhetip. La Ulmu  mai era odată o troiţă din lemn în perioada interbelică, dar nu s-a păstrat nici o fotografie a ei, aşa că nu se ştie cum arăta, de aceea orice supoziţie, că s-ar fi restabilit troiţa veche,este neântemeiată. Pot să afirm cu deplină satisfacţie, că dorinţa şi chiar miza mea, ca acest exemplu viu să i-a amploare, s-a împlinit chiar cât de curând după sfinţirea Troiţei. Întrucât evenimentul l- a care a participat şi Ministrul Culturii şi Cultelor de pe atunci Ion Ungureanu, a fost prezentat la ştirile de seară, la ora de vârf, după care ne-am trezit cu solii din alte sate trimişi să vadă lucrarea cu ochii lor ca să realizeze şi ei ceva la fel, la rândul  lor, luau dimensiuni de pe Troiţă pentru sine. Astfel, în acelaşi an, 1990, fratele meu Valentin şi vărul meu Victor Guţu,  artişti plastici profesionişti care mi-au fost ajutori de nădejde participând cu entuziasm alături de mine la cioplirea Troiţei, au acceptat să realizeze un concept asemănător la Cărpineni, fiind invitaţi de către primarul satului.  Şi au sculptat-o, iarăşi cu anumite schimbări, în primul rând- mai mare, dotând-o şi cu un clopot, şi cu elemente brâncuşiene, ce o fac destul de originală.  Înafară de această localitate, au fost sculptate deja de alţi meşteri şi înălţate Troiţe cu icoane sau răstigniri, integral din lemn, preluând conceptul  de Altar, de la Ulmu: cum e Troiţa de la Durleşti, sau cea de pe şoseaua Poltava în apropiere de Cristeşti, dar şi la o răscruce de drum la Ciobanca. Ştiu că există multe şi în alte părţi variate ca stil, fie inspirate de pe ceea ce-am făcut noi, fie de pe alte surse-prototipuri.
                Mărturisesc cu mâna pe inimă, că animat de aceeaşi dorinţă am pictat şi biserica mănăstirii Ulmu  şi nu am acceptat nici un onorariu, ca şi în cazul Troiţei, pentru ca ceea ce am proiectat să aibă valoarea scontată, la baza lucrării aflându-se aceleaşi căutări de principiu ale Ortodoxiei bizantine, cum e în Grecia la complexul din 24 de Mănăstiri istorice la Meteora,cum e la Atos, în Rusia sau România. Peste tot am adunat seminţe pentru a le semăna Răsad de răspândire de la Ulmu în toată Basarabia. Acesta a fost scopul, pornind de la dragostea de Dumnezeu, nu faima, ci rodirea autentică - renaşterea credinţei.
                  Dacă domnii Ţopa şi Schiţco au dorit să-l prezinte neapărat pe d-l Alexandru Frunză drept o personalitate eminentă, fost ambasador al comunei Ulmu în Madison Wisconsin de atâţea şi atâţea ani, trebuia să reproducă ilustrativ ce a construit dânsul  în America, căci vorbeşte acolo despre o obiserică ortodoxă pe care a proiectat-o în oraşul unde a fost stabilit, ce a creat o viaţă întreagă până la bătrâneţe, în calitate de profesionist experimentat şi atunci nu ar fi fost nevoie să se insiste cu ,,povestea vorbei” lui, în jurul Crucii mele, pe care am ridicat-o din durere şi dragoste şi să-l suprapună fals peste mine, care am realizat ceva şi în depărtare, dar şi ceva concret la Ulmu, sat de baştină care m-ie drag şi pentru mine e unic în lume.

                Consider că autorii cărţii ,,ULMU de pe valea Botnei” trebue să-şi recunoască gafa şi să-şi ceară scuze, în numele adevărului, pentru  prejudiciul adus mie, ca autor şi ctitor realizator al Troiţei de la Ulmu.

                Reieşind din cele relatate mai sus, ar fi echitabil să fie tipărită o rectificare şi inclusă în partea de tiraj încă nerealizată a monografiei ,,ULMU  de pe valea Botnei”cu titlul ,,ERATĂ”, menţionându-se că în felul acesta se corectează greşeala sau eroarea autorilor cărţii ce au prezentat pe altcineva, atribuindu-i meritul de autor şi au omis cu totul în textul despre Troiţa din Deal la Cruce numele autorului adevărat, care din propria-i iniţiativă, absolut dezinteresat a lucrat din februarie, până în iulie 1990 şi a ridicat acest monument, şi că la Ulmu, NICOLAE  GUŢU, este Autorul şi Realizatorul Monumentului – TROIŢĂ, replica Troiţei-Arhetip al stilului tradiţiei clasice populare româneşti de la mănăstirea Cernica. Precizez, că am propus îmbunătăţiri şi am executat elemente artistice originale.      

                                                                                                   Artistul plastic  NICOLAE  GUŢU
                                                                                20 iunie 2012,  Bucureşti

Troița de la Ulmu

                                                            

                                                              Troița de la Cernica