Incrucişarea mileniilor ne atrage cu putere în vârtejul diverselor influenţe şi curente existente. La unele renunţăm înstrăinaţi dintr-un impuls interior, pe altele însă le acceptăm, subiectiv, ca fiind mai autentice. Tradiţia e în controversă cu avangarda. Tendinţa de a contrapune conceptele estetice şi de a provoca ciocnirea contrariilor e justificată şi în acelaşi timp, absurdă, ori principiul evolutiv al artei este dialectic-piramidal. Dacă subterana acestei „piramide” a evoluţiei e voluminoasă şi constă din diverse coridoare şi săli încăpătoare, apoi labirintul treptelor ce duc în sus se îngustează foarte mult. Toată greutatea informativă trebuie să se reducă la sinteza perceperii imaginilor în limbaj metaforic. Şi aici tradiţionalul nicidecum nu e în contradicţie cu noul. Când vorbesc de tradiţie am în vedere Legea, care stabileşte acordul dintre energiile creative şi revelaţiile ce lărgesc orizontul şi adâncesc perspectiva procesului artei. În acest punct convergent scopurile coincid. Colaborarea acestor idei formează în esenţă monolitul idealului. Altfel, totul e dezmembrat, separat şi are putere distructivă. Idealul oferă o cale de mijloc, magistrală, a manifestării libere a dragostei de creaţie. Totuşi, în condiţiile când intangibilul devine prea accesibil, este inevitabilă „pervertirea artei”. Mereu amăgindu-se pe sine, pseudo-arta nu atinge sacrul niciodată. Substituirea spiritualului cu simţirea e posibilă şi acest lucru se întâmplă vădit. La ora actuală deseori e substituit autenticul cu falsul. Dar în ce măsură se poate supraîncărca piaţa artistică cu diverse surogate? Noţiunea de artă modernă, fiind relativă, i-a dezorientat pe fanii artei şi îşi derutează publicul neexperimentat. În mod echitabil, orice autor poate în egală măsură să pretindă la exclusivitate. În aceasta şi constă cu adevărat degradarea. Arta este extrem de individualizată. Magia egocentrismului concentrează şi afectează toate fenomenele şi din cauza aceasta scara lui Iacob se înclină tot mai tare, asemenea turnului din Pisa. De parcă limbajul artei nu le mai permite artiştilor să se înţeleagă între ei şi să făurească în deplin acord templul comun. Arta bisericească e în contradicţie cu cea antică, clasicismul – cu arta canonică, arta modernă – cu cea tradiţională ş.a.m.d. Dar în acelaşi timp toate rezultă una din alta, completându-se. Prin întrepătrunderea lor ele se remodelează, astfel progresând.
Şi totuşi, ele progresează accentuându-se individualizarea lor. Arta devine intima şi autorul pare că o face doar pentru sine. Această tendinţă are partea sa pozitivă şi o parte negativă care este mai pronunţată astăzi decât în alte epoci datorită faptului că arta individuală şi ipostaza ei arhetipală depind de sensibilitatea rezonanţei spirituale a autorului. Or, cu cât autorul este mai cult, cu atât mai puţin se accentuează egoul. Chipul egoului are amprenta obiectului adorat. Vibraţiile ce îl încântă, îl afectează, fie benefic, fie malefic. Dacă egoul e luminat, şi se inspiră din sfere înalte ale conştiinţei, arta lui este sublimă, ea protejează. În caz contrar, egoul e în obscuritate şi devine oprimant pentru receptori. Suntem plasaţi în acele dimensiuni receptive spre care ne predispunea. Fireşte, e bine că omul nu e static în preferinţele sale. Toată varietatea direcţiilor şi stilurilor pretinde a avea o motivaţie spirituală. Întrucât arta plastică este prin însăşi fiziologia sa un fenomen Psiho-Logic, cred că e justificat să o considerăm încadrată în evoluţia spiritului. Dar spiritualitatea operei de artă în cele mai multe cazuri este identică cu spiritualitatea autorului. Doar originile încărcăturii survin de la diferite niveluri.
Modificările sinuoase ale artei eu le împart în tendinţe epocale pozitive şi negative, în ascensiunea si răsfrângerea generală piramidală. Stilul personal înseamnă dobândirea unui „canon convenţional” ca o manifestare a caracterului, a felului de a fi al artistului în creaţie. Revelaţia se percepe mediativ, în sensul descoperirii formei înalte de inspiraţie.
Manifestarea spirituală a frumosului sub aspectul impulsului creativ are o repartizare a sa ierarhizată. Noţiunea „frumosului păgân” în forma perfecţiunii eline a modelelor plastice o inţeleg drept adoraţie a frumosului fenomenal.
Transcedentalul ia formă concretă, se umanizează şi în acest fel se denaturează esenţa ei adevărată. Semantica simbolica e voalată şi înfăşurată superficial în „muşchii” bombaţi şi tari de marmoră. Cât nu e de straniu, dar anume această înflorire duce la degradarea fizionomiei spirituale. Iată că în locul cultului bucuriei şi celui al sărbătoririi, al vieţii în huzur, la începutul erei noastre, intervine noţiunea de „frumosul creştin”, care se reculege în lumea interioară, a duhului. Reprezentările plastice luxoase devin un sacrilegiu şi un surplus dăunător, diform, nişte storuri care închid şi limitează pătrunderea directă a luminii în suflet. Cultul umilinţei şi al jertfei ne îndreaptă mai degrabă spre pocăire şi plângere, decât spre recunoştinţă şi bucuria de a trăi. Întristarea şi durerea resping luxul, de-aceea chiar şi abundenţa ornamentală ne aruncă în erezie. Omul este o concentrare a suferinţei în exil. Rigurozitatea extremă a relaţiei cu sferele înalte ale existenţei permite a avea în vedere numai prototipul tuturor lucrurilor şi al vieţii în sine – Arhetipul – Logos „înainte fiinţial”, prin care toate au apărut şi s-au făcut.
Această atitudine de renunţare faţă de reprezentarea fastuoasă, opulentă se poate numi „sărăcia de duh”, care îi este plăcută lui Dumnezeu.
Adoraţia frumosului interiorizat – îndumnezeieşte. Este un frumos spiritual, scopul lui e întâlnirea cu Mântuitorul însusi, pe calea îngustă a Întru-Chip-ării. Ceea ce semnifică mai degrabă Uşa intrării în Împărăţie, nu arta, ca atare, şi în acelaşi timp, originea a toată splendoarea artistică. Sub aspectul acesta urmărim în istoria artelor transformarea umanului în divin.
Trecerea de la cultura optimistă elină la cea tragică creştină conturează sfârşitul decăderii în lux, într-un elan aprins al sărăciei benevole întru Hristos. Indică momentul trecerii civilizaţiei europene prin „urechea acului”, în spaţiul noii culturi. Negarea abundenţei în favoarea lipsei, a drumului Larg în favoarea celui îngust, are un efect pozitiv, căci „locul sfânt nu rămâne gol”, el neapărat se umple cu un conţinut substanţial. Incontestabil, mişcarea centrifugă a culturii umane fondate pe impulsul „Cuvântului viu” se va păstra un timp în stare pură, ca întruchipare a „Venirii”. Mişcarea lentă şi inerţia lumii va fi activizată şi stimulată de lumina creştinismului, care va iniţia ulterior continuitatea binecuvântată.
Pe măsura ieşirii din „Catacombe”, pătrunderii şi extinderii orizonturilor noii culturi, se stabilesc temeiurile artei în care se reflectă lumea cultului moştenit, cronica devenirii lui. În toate prevalează Chipul şi întregul complementar general reiese din această temă. Pe pereţii bisericii, până la tavan, observăm cadre mari şi pătrăţele mici, ei sunt zugrăviţi de jur împrejur – cu toate astea Arca se înalţă măreţ în cer, uşor, într-o erupţie sigură. Eu întrevăd aici prototipul fragmentării şi individualizării ulterioare a artei plastice, dar care trebuie să păstreze Întregul, în ideea frumosului Arhetipal. În mod iraţional frumosul Arhetipal trebuie să însufleţească personalitatea fiecărui maestru şi activitatea sa pe tărâmul artei. Problema e că odată cu expansiunea intensităţii luminii, simultan, creşte concentraţia întunericului. Corelaţia, sau antagonismul lor devine mai exacerbat. În civilizaţia umanităţii funcţionează doua aspecte ale luminii în calitate de forţe de atracţie şi de respingere dinamică interioară: centrifugă şi centripetă. Forţa centripetă se concepe ca principiu creştin.
Forţa centrifugă ca principiu invers – Prometeic, ce a dus la apariţia ştiinţei raţionale, la progresul tehnic. Calea omenirii e însoţită de liberul arbitru, cultul personalităţii Eu-lui şi Luciferismul titanic. Întunericul acţionează hoţeşte pentru că fură din lumină elementele frumosului, pentru remodelarea farmecelor sale. El niciodată nu iese la luptă deschisă. Se târăşte pe ascuns şi din umbră, puţin câte puţin, ca rugina, acoperă sclipirea şi îi atribuie chipului Ne-în-Chip-uirea, sau neantul. Acumulându-se, transformă sacrul în Anti-conştiinţă. Deci, vom vedea cum destrămându-se, iese în evidenţă noţiunea adecvată a conştiinţei ca ştiinţa icoanei, sau a Chipului sacru Arhetipal din noi înşine.
În niciun chip, coroziunea nu se va putea atinge de această entitate intactă. În inimă este centrul focalizator, o taină sublimă profundă, care poate fi ascunsă dar nu poate fi pătată, astfel explicându-se faptul că frumuseţea se vede şi poate fi constatată. Şi cu cât e mai multă lumină în jur, cu atât mai mult ies în evidenţă defectele. Considerând arta ca cel mai important domeniu în activitatea spirituală a omului, devine clar faptul că tendinţa generală a artiştilor moderni spre cunoaşterea de sine, dobândirea limbajului propriu, structurii mişcării interioare e condiţionată de necesitatea de libertate a creaţiei şi determinarea fenomenului intuitiv spiritual.
Apelurile violente ale artiştilor de la începutul secolului XX de a răsturna normele estetice şi idealurile burgheze învechite, această disperată excludere a moştenirii culturale alterate de lumesc şi meschin acumulate de omenire, în numele criteriilor reînnoirii neîntrerupte a artei şi elaborării altor idealuri avansate constituie nu altceva decât retopirea unei forţe contrarii, în alta. E o antiteză, nu în forma evoluării fireşti, dar ca un salt de transformare a percepţiei unităţii organice a principiilor estetice şi artistice fundamentale. În acest caz, condiţia originalităţii constă în a muta punctul de suport-tabu al formei de executare a artei exteriorizate, pe un teren palpabil interiorizat. În acelaşi timp entitatea autentică declanşată interior nu poate fi limitată ori direcţionată opresiv. Nu poate fi atrasă ori respinsă, îngustată ori lărgită în mod arbitrar, dar ca o substanţă perfectă ce este, se manifestă independent şi nimic nu-i poate bara revărsarea. Reieşind din aceste noţiuni ale conştientizării verticalităţii, se poate vorbi cu adevărat despre frumos ca despre o ecluză deschisă de sus în jos, permanent. Substanţa frumosului, atotpătrunzătoare, se află acolo unde sufletul e limpezit, înseninat şi hotărât – atunci îşi arată în mod cert aspectul său metafizic relevant.
Renunţarea la formele ataşamentului academic tradiţional nu înseamnă neapărat o discordanţă totală cu echilibrul şi armonia universală. Dimpotrivă, e o repliere de la ritualul superficial stabilit al adoraţiei, preferând direcţia încordată a căutarii principiului arhetipal în propriul interior, dezvăluind fondul şi înfăţişarea. Anume direcţionarea energiei dinafară spre esenţă, unde sufletul este dispus să nască pe temeliile de sacrificiu ale dragostei, include în sine ideea de Lege, eliberată de orice presiune – e vorba de o dezinvoltură a dragostei în libertatea ei desăvârşită. Deci nu e o negare, ci o continuare, o elucidare şi extindere a noţiunii de adoraţie a frumosului care îşi aplică nemijlocit, spontan, diversele sale conotaţii.
Forma exprimării ideii de bază poartă amprenta caracterului personal. Aşa şi trebuie să fie, noi toţi suntem creaţi „după chipul şi asemănarea Unuia”, fiind în acelaşi timp diferiţi unul de altul şi unici. Astfel se rezolvă în domeniul creaţiei raportul contradictoriu dintre valorile precedente şi cele noi. Este unul din principiile fundamentale ale acestui sistem estetic, care încearcă să împace antagonismul permanentelor schimbări impetuoase, al diverselor forme de percepţie.
Nu suntem însă scutiţi de riscul ce ne pândeşte, la insistenţa noastră, de a depăşi hotarul, chiar prăbuşirea, în ultimă instanţă. Personificând, identificând procesul creaţiei, suntem la limita altei polarităţi, unde egoul constituie câmpul imperativ de atracţie. Sus şi Jos devin o noţiune relativă. Fiinţa şi nefiinţa se determină în raport cu punctul de unde fiecare individ le poate aprecia, examinându-le din unghiul său de vedere.
Amorul propriu narcisiac, sau dragostea de sine exagerată va constitui elementul de bază al celeilalte părţi, sau prăbuşirii. Absenţa unei delimitari morale clare şi o impresie vagă despre esenţa idealului, vis-a-vis de voinţa pasionată febril faţă de propria afirmare, creează teren propice pentru o viziune deformată în cadrul piramidei răsturnate. Are loc de fapt ruperea conştiinţei forţând asamblarea propriei verticalităţi. În momentul când spiritul depăşeşte limitele încadrării spirituale, pentru a excela pe muchia ridicată a noii piramide a valorilor, poate confunda urcuşul cu coborârea. Arhetipul narcisiac nu este dezrădăcinat încă şi este aproape contopit cu conştiinţa particulară. Este la suprafaţă, şi ai iluzia că El este Acela dar de fapt acolo în adânc tot El se reflectă şi tot mai eşti la suprafaţă şi e greu să dai de Întruchiparea adecvată imparţială. Atât timp cât există dualitatea contradictorie a acestor doua arhetipuri, personalitatea se zbate într-o luptă acerbă. Acestea sunt în fond polarităţile Susului şi Josului din conştiinţă.
Voinţa personală este marcată când de o polaritate, când de alta, în dependenţă de cum se întoarce axa gravitaţională faţă de Sus şi Jos. Iată momentul limită al determinării şi alegerii, eşichierul maximal al deplasării de la Arhetipul originar. În această poziţie este necesar un impuls hotărâtor de întoarcere la punctul de pornire, ori spre continuarea neîntreruptă a răsfrângerii.
Negaţia corespunde în primul rând actului de reconsiderare a valorilor, ele căpătând o înfăţişare schimbată. Negaţia surprinde, provocând răsturnarea dar şi edificarea. Este foarte important să delimităm clar principiul edificării umane – principiu babilonian în opoziţie cu principiul divin – de sus in jos.
Arta veritabilă este benefică şi edificatoare. Arta falsă este dezolantă şi coboară spre Anti-Arhetip, fiind o componentă indisolubilă în structura piramidei răsturnate. Aspectul malefic în artă eu îl numesc decadent. Diferitele opinii în favoarea artei figurative sau nonfigurative, preferinţa uneia sau a alteia este cauzată de faptul că ele generează şi reprezintă principii estetice, sociopolitice şi filozofice. Fiecare din aceste direcţii are funcţia de a determina în conştiinţă criteriul receptării culturii spirituale. În fine, cultura îşi are originea în Templu şi făcând un cerc trebuie să se întoarcă la starea iniţiala, adică, să devină Templu, unde ansamblul figurativ şi abstract în forma lor vizibilă, pătrunsă, palpabilă se contopeşte într-un cor general imens. Curentele se deosebesc radical între ele, totuşi nu trebuie analizate cu totul separat, rupte de întreg, ci într-un sistem global interactiv, înrudit. Pictura, cândva, a coborât de pe frescele monumentale şi a intrat în lume îmbrăcându-se tot mai mult în vestimentaţia corporală rudimentară.
În epoca Renaşterii ea începe foarte repede să capete teren palpabil în lumea laică şi să se transforme într-o necesitate uzuală de zi cu zi. Ea devine o parte din decorul mobilat al oricărei familii şi parcă s-ar fi dezis de obligaţia ei nemijlocită de a reprezenta Mântuitorul în toate aspectele întrupării lui pe pământ. Arta plastică capată o amploare pe care nu a avut-o niciodată – portrete, peisaje, subiecte mitologice, teme istorice, religioase. Stilul se conformează gustului şi capriciului comanditarului, care plăteşte. Arta se umanizează şi se identifică cu formele reale pe care le reflectă devenind o activitate particulară a fiecărui meseriaş în parte. Zugravul de altădată se identifică cu meseria pictorului, sau a meşterului de tablouri la comandă. Cu timpul pictura devine o chestie atât de personală încât autorii refuză chiar să-i servească cu complezenţă pe amatorii şi colecţionarii de artă. Ei se unesc şi expoziţiile lor provocatoare sfidează gustul perimat al opiniei publice. Ruptura protestatară îi plasează pe artişti în situaţia când creaţia se transformă dintr-o activitate particulară, într-o ocupaţie cu totul aparte, intimă, devine un fel de testare spirituală. Artistul plastic, mai departe nu vrea să fie oglindă comodă, profitabilă a consumatorilor rafinaţi de artă. El transformă meseria în metodă, şi proces al descoperirii unei realităţi sensibile, detaşate. Din artă pentru consumatori, chiar în momentul extinderii ei din limitele temelor religioase bisericeşti, pictura iată că devine arta reflectării transcedentalului. Ea nici nu mai este utilă măcar. Poate să placă, poate să nu placă – aceasta este lumea artistului, un efect al contemplaţiei, care nu cere a fi demonstrat. Realitatea subiectivă spirituală întoarce căile creaţiei, la sânul originar, dar în altă ipostază. Dacă la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru ruptura a marcat explozia şi o stihie de nestăpânit, cred că la sfârşitul secolului şi începutul mileniului următor cioburile mozaicului multicolor polivalent vor alcătui conştientizat marele Imn armonios al frumosului.
Revelaţia este chintesenţa originară a inspiraţiei. Supraconştiinţa nu este identică subconştientului, care i-a incitat pe artişti şi continuă să-i alimenteze din rezervoarele somnambulismului emiţător de grotesc, a cărui însuşire asociativă este legată de o mentalitate a simţirii perimate, profane. Conştiinţa transfigurată a artistului e o conştiinţă epifanică.
(publicat în "Literatura şi arta", Chişinău, 1999)
(imagini din Biserica Mănăstirii Ulmu, pe care am pictat-o intre anii 2005-2008, in Rep. Moldova)
