Măcar cât poate exista un neam
şi-o Ţară
această lume sigur nu te va uita.
Nenumărate ierni îndoliate
or să pară
la nesfârşit în amintire -
Învierea Ta.
Pentru toţi ce te-au iubit
şi-acum pierduţi se-nchină,
şi pentru cei ce te-au urât
şi-s mai rău înveninaţi,
vor vedea cum meritai menirea,
când pleci,
ca să revii eternă-n astă marţi.
Cum na-i crezut în moarte,
ci în Viaţă,
care vine înnoită după ce-ai trecut.
Sufletul se vrea schimbat la faţă,
să-şi tămăduiască rănile,
ce te-au durut.
Şi-ntr-o clipă - veac, în care a creat,
o Femeie orfică - spirit ingeniuu,
rod de-amploare-n cântec
binecuvântat,
va aprinde-n dangătul luminii
chipu-i de legendă.
Dar se-ntamplă, vai şi-amar,
precum anticipam,
că trebue în fine să moară un poet
bătut cu pietre sadic,
în martiriu,
şi-apoi să îi ridice falnic monument.
C-aşa-i primit la neamul omenesc
să-i prigonească
şi să-şi blesteme eroii.
Pe cei mai buni
cu har dumnezeiesc,
n-au ochi să-i vadă vii,
fiind supuşi ororii.
Să ştii, că nu degeaba te-ai jertfit,
din torţa luptei inegale
să se-ncingă
făclii unite multe în smoc despletit,
căci tind o eră-a transformării
să cuprindă.
Prin Eva omu-a rătăcit din ordinea divină.
Tot printr-o femeie
se pune capăt şi-mplinire.
In globala contradicţie sub călcâi de vină,
Capul Şarpelui la noi,
a fost zdrobit de tine.
C-ai fost în Basarabia reîncarnarea Ioanei D’Arc.
şi-ai purtat stindardul tricolor
chemând la izbăvire.
Cuvânt tăios de spadă
rostindu-l de sub şenilele de tanc,
ţi-ai dat foc singură,
arzând, s-ajute la trezire.
Bucura-te, Doamna Poeziei - Leonida!
Aici - de cruce, dincolo - nduhovnicită.
Şi noi ne vom ruga -
precum cariatida,
înflăcărată, să-nfloreşti în ceruri,
sus primită.
12 decembrie 2011, Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu